Atunci cand incepuse sa se lumineze. Primul rasarit al soarelui incetosat ce avea sa apara mai tarziu. In clipa aceea stiu ca stateam la fereastra si faceam poze, fara sa ma gandesc la altceva in afara de negura deasa. Nu imi amintesc prea bine... insa am adormit cu ceva in gand, ceva care a tot continuat sa imi tulbure somnul... Astfel am inchis ochii, insa somnul cu visul in care probabil trebuia sa il visez pe el nu a aparut. Aveam decat imagini pe care singura, mintea mea le-a creat... Patul rece sau cald... Si buclele parului castaniu rasfirate pe perna, cateva suvite curgand printre degetele mele. Nu am ce recunoaste, daca v-ati gandit la asta. Si eu sunt nu contrariata, ci nestiutoare; nu stiu ce sa cred despre toate acestea. Desigur, in orice prietenie exista o atractie, cat de mica, cat de deosebita, insa aici nu e vorba de acea atractie... Adica, ceea ce vreau sa spun este ca nu il visez din cauza ca este kaunis sau pentru ca ma gandesc la el ci doar pentru ca... nu am o explicatie. Nu pot avea o explicatie. E imposibil acest lucru... Nu stiu de ce cateodata visez ochii lui verzi care bat inspre caprui. Chiar nu stiu acest lucru, insa nici nu ma obosesc sa aflu. Probabil ca nici nu exista vreo explicatie. Doar se intampla. Cat despre ceea ce scriu, acea povestire/nuvela, chiar acum continui, capitolul 3. Si abia astept sa vad ceea ce se intampla in acesta, pentru ca momentan nu am nici cea mai mica idee ce as putea scrie.
Huomenna, ilma oli kylmä ja silmänsä olivat vihreät...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu