Comatose

Da. In seara aceasta voi scrie doua postari. Cred ca o fac sa ma descarc de atatea lucruri. Primul este si cel mai important. Al doilea, are legatura cu viata mea de zi cu zi, viata mea de pana acum.

Sa incepem cu inceputul. M-am simtit groaznic in noaptea zilei de 17 spre 18 ianuarie. Dar rau de tot. Ma durea capul, febra, nu am putut sa dorm. Erau semnele. Semnele acestea imi spuneau ca ceva se intampla. Ma tot gandeam la subiectul acela, cu el. DAR, niciodata, NICIODATA nu m-am gandit ca ceva atat de grav se poate intampla. Doamna profesoara de romana, in noaptea in care eu scriam tocmai capitolul "Vizita", in care trebuia sa prezint vizita mea si a mamei la doamna profesoara de romana acasa, ei bine, doamna Cristiana Dinescu, a intrat in coma. La inceput, am fost indusa intr-o mare confuzie, dar sa trecem peste aceasta, caci nu are niciun rost. A intrat in coma. In tramvaiul 41, la statia Turda, mi-am dat seama ce se intamplase, caci pana atunci nu consitentizasem ce se intamplase. Nu vroiam sa cred, sa admit un lucru de genul asta, si psihicul meu pur si simplu nu il accepta. Este de 3 zile in coma. Nu mai plang, ca in prima zi, insa gandurile mele se duc acolo, la spitalul Elias, cine stie in ce salon si cine stie in ce stare. Nu vreau sa vorbesc despre cine a fost acolo, pentru ca au fost colegele mele. Si altii tocmai, erau impotriva; nu au curaj sau se deznadajduiesc. Eu, cum nu imi vine a crede, ii condamn atat pe cei care s-au dus acolo cat si pe cei care au ramas la scoala, acasa etc... Nu imi pasa ce discuta altii. Eu, sincera sa fiu, am sa ma duc. Am sa ma duc intr-o zi, sa stau acolo, langa patul dansei, sa stau si sa discut. Sa discut tot ceea ce se va intampla de aici inainte, fara trecutul nostru (al meu si al dansei), fara viitorul nostru. Doar sa vorbesc despre viitorul unor persoane sau tari sau mai stiu eu ce, sa vorbesc despre un viitor. Da. Am sa ma duc negresit. Nu stiu cand. Insa, am sa ma duc. Nu sunt de acord ca s-au dus acolo si au plans ca la inmormantare dar nici nu sunt de acord sa stai ca prostu' ca nu am alt cuvant, sa te gandesti cum arata dansa inainte. E o prostie. Si aia si aia. Decat ca voi nu intelegeti. Eu care recunosc, nu am trecut prin asa ceva, cred ca e o prostie. Te duci acolo nu sa vezi, nu sa condamni, nu sa plangi; te duci acolo ca sa asculti. Numai ca sa asculti tacerea aia. Si atunci te bucuri. Esti acolo cu un om. Un om care respira artificial. Esti langa un om. Te bucuri te plenitudinea linistii mormantale. E cel mai bun lucru. Sa stai sa privesti un om. Sa privesti un om care nu te vede, nu te aude, nu are nici cea mai mica idee ca esti acolo, langa el; sa privesti asa, necontenit, e cel mai frumos lucru. Iti vin in minte amintirile toate. Simti ca totul e bine, chiar daca nu e. Important este sa ai taria de a putea sta langa un om intins pe un pat, si sa realizezi bine, sa constientizezi ca odata a stat in picioare langa tine si te privea, te critica, te iubea. Degeaba e manifestul asta, unii de o parte, altii de alta. De-gea-ba! Priveste omul asa cum e si fi rational. Iti impui degeaba niste lucruri utopice. Pentru ce? Pentru cateva clipe de fericire nostalgica, stiind ca adevarul ti se ascunde si tu il dai la o parte? Maturizati-va si traiti clipa. Carpe diem! Oricum ar fi nenorocita aia de clipa. Moartea e doar o trecere in neant. Desparte omul de viata pe pamant. Nimic mai mult. Asta nu inseamna ca trebuie sa traiesti din amintiri. Croieste-ti amintirile dupa viata si nu viata dupa amintiri. Dar cel mai important este ca trebuie sa continuam sa speram ca taraganarea aceasta va dura ceva mai mult. Va las. Incep postul numarul 2. Dar nu inchei inainte sa spun ca acest lucru da peste cap vietile multora. Mie cel putin mi-a cazut cerul in cap. In aceeasi seara, de 2 ori, nu numai o singura data.