En tiedä

Nu. Nu stiu. Si probabil nu voi stii niciodata ce ii placea, ce obisnuia sa faca sambata si duminica, nu stiu daca ii placea poezia lui Bacovia. Nu pot sa imi dau seama daca chiar o fascinau nuvelele si romanele fantastice ale lui Eliade sau erau lectura obisnuita. Oare ce ii placea cel mai mult? Care ii erau romanele preferate? Ce cantece ii rasunau in amintiri? Iubea? Ce fel de viata ducea? Cum i-a fost copilaria? De ce a ales sa predea aici? De ce nu a fost un fel de Bacovia care si-a tarat viata pana la 75 de ani? De ce s-a intamplat asa de devreme, si mai ales, care a fost cauza pentru care s-a intamplat asta? Sunt intrebari carora trebuie sa le aflu raspunsul mai devreme sau mai tarziu, caci numai Destinul care a infaptuit oroarea, numai Destinul asta nenorocit si nesabuit, in care mi-am pus toata increderea, nu din naivitate sau din cauza personalitatii mele, ci fiindca mi s-au aratat semnele, numai acest Destin nefast ma poate conduce intr-acolo, unde am sa aflu raspunsul la fiece intrebare. Da. Eu inca am tendinta si cred ca o sa o am si de-aici inainte, tendinta de a crede in atemporalitate, ca voi putea opri totul odata si-odata. Mai am un singur mod de comunicare ramas si acest mod ma face sa nu regret ca nu am vorbit despre "Noptile din Trondheim", ca nu am intrebat ce ar fi trebuit sa intreb, ca nu ne-am intalnit cum trebuia sa ne fi intalnit, si mai presus de toate, ca nu i-am spus ca tineam ca la o ruda, ca incepusem sa o admir si sa o iubesc. Nu i-am spus ca voi urma Facultatea de Litere, nu i-am spus ca doresc sa devin o persoana la fel de stresata. Si am acum setea aceasta, pasiunea aceasta atat de inflacarata de a ma razbuna numaidecat si cu orice pret pe minciunile Destinului. Am avut atat de multe momente si nu am stiut ce sa vorbesc. Dar mai am ultima incercare, mi se da o a doua sansa, VISUL. VISUL mi-a mai ramas acum, in tot haosul asta. Si uitati-ma aici, vorbind a nu stiu cata oara despre mine, despre dumneavoastra, despre mahnirea pe care o simt si care ma inabusa, care ma cuprinde in giulgiul ei. Am ajuns la George Bacovia, am ajuns acum...ACUM... la "Plumb" si nu pot exprima prin nimic, fiindca nu exista mod de exprimare care sa dezvaluie macar cea mai mica parte din golul imens ce a fost lasat. Dar nu cred ca este un gol, o groapa; nu este dor; este furia pe care o simt ca Destinul v-a luat suflul brusc si nemilos. Si tot nu stiu... tot nu stiu prin cate ati trecut... nu stiu...