Dupa Revelion 2010

Simt ca a trecut revelionul. Fizic ma refer. Nu mai simt nici pic de alcool, si ce mult as vrea sa mai am. Am terminat tequila, el s-a dus la culcare, de muuult timp. Dar acum, asta e. N-am decat sa stau aci, in fata monitorului si sa mai scriu, aici pe blog, pe un hi5, nuvela mea...care e cam povestire...ma rog ce o fi, nici nu-mi pasa decat sa scriu, si romanul meu. Insa deocamdata nu am inspiratia necesara pentru acestea, poate doar pentru blog, ca na, doar scriu ce gandesc. Intr-adevar, mai ascund pe alocuri din tot de gandesc. Defapt, mult mai mult. E ceata afara. A invaluit stalpul de iluminat si camera e prea intunecata acum. Insa e mai bine asa. Sper sa imi fie somn in curand. Nu, nu mai vreau sa imi bat recordul de adormit peste ora 7:30 si sa adorm cat pot de repede. E cel mai plictisitor timp de dupa Revelion. Adica, ce a fost mai palpitant s-a evaporat de ceva ore. Mai mult de cand s-a dus in patul rece sau cald al sau, el. Imi place sa scriu asa, intr-o parte dar stai sa nu vorbim astfel, sa folosim termenii moderni pe care ii cam displac in asemenea situatii (scrisul chiar si pe un blog), imi place sa scriu cu font italic despre acest coleg. Nu stiu ce ma impinge la asta, insa daca asa consider ca apare mai bine, desi nu trebuie neaparat sa subliniez acest lucru, daca asa doresc eu sa fie, asa si trebuie. Fac ce ma taie capul. Consecinte? Ce consecinte ar putea fi sa scriu despre acest tip, cu font italic, ca si cum l-as scoate in evidenta? Pentru mine iese deja din sfera normalului obisnuit (ma refer la impresionism... da, exact ca si curentul literar...)... Sa ma exprim altfel, chiar daca o sa sune mai artistic (asa cum imi place mie). Tipul acesta nu iese din sfera impresionismului, si in momentul de fata, si nu numai, in prezentul care ne inconjoara, as putea spune ca este singurul om care ma impresioneaza. Si nu, nu o sa devin melancolica, emotiva, romantica (nici gand) ci doar imi exprim niste idei ca tot omul ce doreste sa spuna ce simte, mai mult sau mai putin pompos. Oricum, se ia in deradere astazi orice manifestare a unui tip de impresionism, asa ca mai bine o sa va prezint toate acestea prin prisma ironiei. Ei bine, el ma impresioneaza pentru ca este un ZEU (asa cum se "auto numeste"), pentru ca este na, plin de mandrie, ii place sa se laude, in gluma si ironic. Ii plac glumele, sadismul, ironia maxima si adora "bulangismele". Minunat nu? Si da, de ce nu as fi impresionata, sa zicem, chiar de un...prim tip pe care il cunosc de un asa de putin timp...care se poarta firesc, natural, fara a vrea sa impresioneze, fara a dori atentie. De ce nu as fi impresionata de un om NORMAL? Ar trebui sa ma intereseze o povestioara stupida, nascocita cine stie din ce ungher retard al mintii, al unui tip/a mai multor tipi, lipsit/lipsiti de personalitate? Ma dezgusta aceste persoane, cele din urma. Dar...acum ce fac? De la un Revelion...tot ma indrept catre aceasta parte. Si de ce nu? La urma urmei...pe cand eu eram dezamagita complet de prieteni, ma gandeam ce face el. Da, asta imi ocupa timpul, printre alcool si folk metal-ul care suna EPIC. Si ce daca? Raportam actiunile, timpul, plictiseala, la ceea ce credeam ca face el. Insa, era singur...Stand acasa, cu vin si sampanie. Acum mi se infatiseaza camera, cu patul rece sau cald, cu el stand in pat. Frumos gand, ar fi un vis nemaipomenit pentru noapte asta. Macar de as putea sa dorm.

Kylmät kädet

Era frig in ziua aceea. Nu tin minte cu exactitate daca era marti sau miercuri. Poate era chiar sfarsit de saptamana. Obrajii, de obicei brazdati de un trandafiriu limpede, acum erau aprinsi; o culoare rosiatica ii cuprindea fata. Frigul il imbujorase in doar cateva minute, atat cat i-a luat sa coboare din tramvai si sa intre in liceu. Cand l-am vazut, mi-a zambit, si i-am zambit si eu. Ochii ni s-au luminat parca... Verdele ce stralucea in adancul ochilor lui devenea mai strident pe masura ce incepea sa si rada. Am izbucnit in cateva clipe, amandoi, intr-un ras penibil. Am doborat linistea monumentala ce ne acaparase, si i-am vorbit.
"Buna." Ochii mi se umpleau de sclipiri ciudate, iar eu ma imbatam de un sentiment parca de fericire. Imi raspunde cu acelasi cuvant si ne continuam drumul.
A fost un moment frumos. Pe scarile intunecoase ale liceului se intamplase. Nu am sa uit prea curand ochii sai verzi. In ziua aceea, i-am atins mainile. Evident, din greseala. Degetele ii erau frumoase, subtiri si lungi. Cand i-am atins mana stanga, alb-roze, o raceala mi-a cutremurat tot corpul. Avea mainile reci, inghetate aproape. Insa nu am zis nimic, nu i-am transmis nici o ironie, nu i-am spus nici un cuvant macar. Am fost tacuta toata ziua aceea si cu un sentiment de implinire. Se intampla in prietenii si astfel de lucruri. Tind sa cred ca prietenia asta este un lucru bun, minunat. Am invatat multe din ea. Prima oara cand l-am vazut dupa acea zi, nu i-am mai atins mainile, insa parul da. Parul lui lung, matasos, fin si moale. Buclele lui castanii, pe alocuri de-un blond inchis, sunt molatece si pare diferit de ceilalti prin felul cum arata. Fata neteda, trandafirie, si acest par saten inchis, e ceea ce m-a facut sa il visez intr-o seara. Iar acest vis, este ceea ce am ilustrat mai sus: raceala mainilor sale. Insa toate aceste vise in care este infatisat el, revin nu chiar noapte de noapte, insa tot perpetueaza in decursul unei saptamani. Nici nu tin minte cand l-am vazut prima oara. Nu stiu ziua, nici luna nu mi-o amintesc. In orice caz, era toamna. Poate septembrie sau octombrie. Pot sa spun ca prima data, ceea ce mi-a placut la el, au fost suvitele de par, ondulate. Mai tarziu i-am vazut si fata, fata pe care o mai zarisem undeva, insa totul e vag... Am inceput sa scriu un roman. Initial incepusem un altul, insa actiunea si felul cum descriam personajele nu imi convenea. Astfel, am aruncat acele notite vechi, si am inceput romanul la care lucrez si astazi. Nu este mult de atunci. Vreo doua luni sa zicem. Nici ziua aceasta nu o stiu cu exactitate. Tind sa cred insa, ca lucrurile acestea de care nu iti aduci aminte, acestea sunt cele mai bune. Asadar, nici nu ma voi obosi sa caut intre amintiri acele clipe in care probabil am rostit o data la care se intampla lucrul respectiv. Deci, romanul meu cuprinde o prietenie de genul acesta. Poate de aceea cred ca este o opera care imi va placea pana la sfarsit, pana o voi finaliza. Am vorbit destul, poate chiar prea mult despre romanul meu. Voi incheia aici, o poveste, un vis, o intamplare, "Mainile reci".