...Fata ridicase din umeri si zambise. In lumina serii obrazul ei parea si mai parlit de soare, si parul capatase un luciu stins, de metal vechi. "Nu te inteleg, spusese. Nu-mi dau seama daca glumesti sau crezi cu adevarat..."
Pe nesimtite, deasupra lor, cerul isi domolise sclipirea. O stea rasarise din senin, stingera, in crestetul padurii. "S-ar putea intampla fel de fel de miracole, continuase el fara sa o priveasca. Dar trebuie sa te invete cineva cum sa privesti, ca sa stii ca sunt miracole. Altminteri, nici macar nu le vezi. Treci pe langa ele si nu stii ca sunt miracole. Nu le vezi..." "Imi pare rau ca nu te pot urmari, vorbise ea tarziu. Mi-ar fi placut sa te pot intelege..." "Unii spun ca in noaptea aceasta, exact la miezul noptii se deschid cerurile. Nu prea inteleg cum s-ar putea deschide, dar asa se spune: ca in noaptea de Sanziene se deschid cerurile. Dar probabil ca se deschid numai pentru cei care stiu cum sa le priveasca..." "Nu inteleg nimic, spusese ea. Nu inteleg..."
Eram in Targu Mures cand am inceput sa scriu acel roman caruia i-am dat foc doua luni mai tarziu. Imi aduc bine aminte ca stateam in Parcul Trandafirilor ce se intindea de la biserica mare din centru si pana la cealalta biserica veche. Tot acest mic bulevard, marginit in dreapta si-n stanga de casele vechi, cu diferite restaurante si magazine, era inflorit din primavara si pana toamna tarziu. Citeam deseori "Demonii" lui Dostoievski, iar altadata scriam. Asa am inceput, incetul cu incetul, sa patrund in lumea scrisului. Oarecum stiam ca nu voi termina romanul acela... Numele rusesti si strazile pietruite si inguste ale Targu Muresului pareau putin rupte de realitate. Insa, nu au mai parut asa dupa 30 septembrie. Nimic nu a mai fost la fel. Toate zilele acestea de sfarsit de septembrie au fost tare stranii dar cea de anul trecut le-a intrecut pe toate. Nu mai tin minte, nu imi pot aduce aminte ce anume am simtit inlauntrul meu in seara aceea... Stiu doar ca era pana in orele sapte ale serii, iar eu pe deplin incantata si pe deplin fericita, pentru prima data in 2009. Si cand de abia incepuse, urma repede si sfarsitul. Sfarsit care a sosit pe 1 ianuarie. Stiam. Am stiut din seara aceea in care (o sa scriu aici, acum, ca odinioara... tot scriu pentru ultima data) il vazusem. Atunci romanul meu avea sa se risipeasca. Am scris frenetic din ziua aceea, 179 de pagini, in doar cateva saptamani. Il numisem "Katin". Era perfect. Dar, cum lucrurile perfecte nu exista, nu mai trebuia sa se tarasca romanul acesta prin edituri. Curand, doamna Cristiana Dinescu (Dumnezeu s-o odihneasca) mi-a recomandat "Noaptea de Sanziene", dupa ce il cunoscusem si dupa ce vorbeam mult prea des cu Calin Centea. Am asteptat un moment special pentru a o incepe. Si a trecut repede, prea repede timpul acela, si fericirea... S-au dus toate, in ultima zi de scoala, joi, cand l-am vazut ultima data inainte ca totul sa se prabuseasca, pe 1 ianuarie.
O zarise intamplator de la fereastra tramvaiului, intr-o dupa amiaza ploioasa de la sfarsitul lui octombrie.
Imi aduc bine aminte ziua in care a plecat in Semmering. Atunci am inceput sa citesc "Noaptea de Sanziene". Stiam ca sosise momentul in care trebuia sa incep ceva, inainte ca totul sa se sfarseasca... Si stiam ca nu o sa dureze mai mult de o "noapte de Sanziene". Caci, la urma urmelor, atat a durat. O noapte. Ultima noapte. Seara aceea de joi in care am plecat impreuna spre tramvai. Apoi, totul a inceput sa cada... Se revarsau toate. Nu mai ramasese nicio seara de petrecut "impreuna", nu mai exista "Katin". A urmat numai "Maelstromul din Nidaros". S-au sfarsit toate in 2009. Buzestii au ramas doar un alt nume de strada si poate doar o amintire de multe ori vaga, a tot ceea ce s-a intamplat acolo. Ce as mai putea spune? L-am vazut in ziua aceea... Iar peste un an... a fost doar o amintire frumoasa - poate cea mai frumoasa pana in 2010 - si nimic mai mult. Si totusi... nu mai tin minte decat un mic fragment din "Katin" pe care l-am pastrat intre filele "Noptii de Sanziene": "Credeam cu desavarsire ca in tot timpul acela, Katin simtea ceva. Ceva necunoscut si straniu. I se intamplase ceva demult. Si vroiam sa ii fiu alaturi. De cand ne intalnisem la "Papiu Ilarian" vroiam sa stam impreuna. Dar Katin se gandea la altceva. "La ce oare, Katin?" il intrebai eu, ganditoare. "Natasa, eu plec sa ma culc." "Noapte buna", ii soptii. Si mi-am continuat monologul." Il mai vedeam din cand in cand la liceu dupa seara aceea, dupa 2010. Il vedeam chiar des uneori. Insa, nu mai era acelasi "Katin". Nu am mai vorbit noi doi singuri de foarte mult timp. De exact noua luni. Noua luni in care am scris 99 de ciudatenii. Si ce final... tragic! au avut toate... O moarte subita si subtila... In urma careia nu mi-a mai ramas decat "infatiseara dansei, mitica si mistica, in fata catedrei, privind in departare, nu acolo, in spatele salii de clasa, pe peretele alb, ci altundeva... unde doar domnul Iulian Ilarian era... te indemna sa crezi ca exista multe dincolo de real, de palpabil. Si ochii verzi, cum ramaneau pironiti, iar eu, doar o alta persoana oarecare, o priveam si stiam ce se intampla..." Si ziua aceea de 30 septembrie mi-a ramas in inchipuire si astazi. Dar... oamenii si pasiunile sunt trecatoare. Uneori, mai raman amintirile. Tocmai de aceea, am vrut sa las scris, totul. Toti oamenii acestia: Cristiana Dinescu, Iulian Ilarian. Si toate pasiunile: Calin Centea.
Ar trebui sa-i spun, mai am timp sa-i spun... Dar il orbira farurile masinii rasarite pe neasteptate din intuneric, in fata lor, si fara sa-si dea seama ce face, se apropie mult de Ileana. Simti in acea unica, nesfarsita clipa, intreaga beatitudine dupa care tanjise atatia ani, daruita in privirea ei inlacrimata. Stiuse de la bun inceput ca asa va fi. Stiuse ca, simtindu-l foarte aproape de ea, Ileana va intoarce capul si-l va privi. Stiuse ca acea ultima, nesfarsita clipa ii va fi deajuns.
Si totul se schimba. Oamenii se schimba. Sentimentele se schimba. Totul-totul. Si te iubesc atat de mult, Luca Mircea, asa cum nu mi-am inchipuit vreodata. Si parca in clipa asta stiu multe. Am trait prea multe. Prea multe fara tine. Dar de-acum, totul va merge pe un singur drum; fara Trondheim, fara Ulm, fara "Noaptea de Sanziene", fara "Katin", fara lumi fantaste si... Era frig in ziua aceea.
joi, 30 septembrie 2010
miercuri, 29 septembrie 2010
Am trecut si de Ulm.
Pentru Ioana era Ulm. Pentru mine a fost Trondheim. "Noaptea de Sanziene" e o carte exceptionala dar e un roman frumos numai atunci cand anumite pasaje te intorc in Trecut. Ioana insa, nu a ajuns sa vada Ulmul copilariei sale... "Iti plimbi melancolia in burg vetust, germanic..." A aparut Germania, cred, atunci cand s-a vorbit intaia oara de Alpii austrieci, de Semmering... De Ulm si de Norvegia. Nu mai tin minte cu exactitate ce faceam eu acum aproape un an, si dupa ziua de 30 septembrie '09. Nu stiu cu ce anume imi ocupam timpul. Nici nu stiu unde a zburat prima jumatate din octombrie. Poate a tot zburdat undeva departe de aici... Ma tot gandeam la Finlanda in perioada aceea. Da! Stiu ce anume s-a tot intamplat. Ma trezeam mai de dimineata, scriam la cellalt roman pe care doream sa il numesc "Katin" dupa numele protagonistului (asta dupa ce am aflat), ascultam "The Glow Of The Flames", citeam "Viata lui Clim Samghin", plecam la scoala, drumul fiind o continua fuga sa-l intalnesc pe "Katin" la tramvaiul 45, sa ma trezesc (martea si miercurea) intr-o fericire nemaivazuta in orele de romana si sa o ascult pe doamna Dinescu atunci cand ne invata despre miturile din "La tiganci" sau cele din Hanu-Ancutei", apoi sa ma plimb prin scoala din lipsa de altceva, sa intalnesc intamplator anumite persoane, urmand apoi sa ma intorc acasa, sa mai citesc putin, sa pornesc catre Oktoberfest sau Metal Bunker, sa ajung tarziu, si sa mai citesc cate ceva. Si am tinut-o asa mult timp... Dar nu era ca o rutina pentru mine. Nu simteam ca ma plictisesc pentru ca de fiecare data era ceva altfel... Se intamplau multe lucruri stranii. Apoi, dupa "Marea Scena" ca sa o numesc si eu asa, citand-o pe Ioana Viziru, au inceput alte chestiuni sa ma bucure. Nu tin minte sa ma fii certat cu parintii vreo doua luni de zile, nu tin minte sa nu fii baut zilnic... Imi aduc aminte bradul de asta iarna. Brad pe care nu il mai am in nicio fotografie. Cand l-am cumparat, am plans, si mi-am promis ca alt brad nu voi mai lua, cel putin o vreme. Nu stiu, dar anul 2009 si inceputul anului 2010 au avut momente tare frumoase si triste... A fost frumos totul. Cand recitesc acum din romanul pe care l-am scris atunci... parca e din alta lume; lumea aceea mitica in care eu eram altcineva, cu alte idealuri si vise si dorinte... Am plecat de la premisa ca ce am "intuit" eu pe 30 septembrie se va intampla... Si am stiut de la bun inceput ca nu doar "Maelstrom in Nidaros" se va zbatea "neputincios in mocirla ciclotimiei".
duminică, 11 aprilie 2010
Intotdeauna incep cu "vestea rea"
Se intampla a doua oara, de parca cineva sau ceva face asta intentionat. Destin sau nu, nu dau doi bani pe incercarile astea la care sunt pusa.
11 aprilie... La 11 aprilie, azi, ma rog... aseara sau azi dimineata, s-a mai sfarsit inca ceva. Viata ei, a doamnei profesoare de chimie, D.D. . Deja se intampla prea multe, mult prea multe anul asta, de acest gen... Deja simt ca nu mai afecteaza atat de mult. Pesemne ca deja am trecut de etapa in care nu imi mai pasa cine mai paraseste scena. Insa ma intereseaza cum. Accident rutier de data aceasta. Un motociclist a omorat-o pe loc. Folosesc cuvinte dure, grele, crude? Nu cred... Asta inseamna cand primesti lovitura dupa lovitura, la nici 3 luni... Dar de data aceasta nici nu eram foarte atasata... Oricum... ce se sfarseste e menit sa se sfarseasca... 11 aprilie. O sa tin minte ziua asta... O sa tin minte desigur, anul ASTA, exact asa cum a fost el, si cum va fi, oricum ar fi. Un lucru e cert. Fie, ca se intampla cu un scop sau nu, nu numai ca am inceput sa ma obisnuiesc dar am inceput sa trec usor si peste astea... Desi, nu e chiar atat de simplu, cu toate ca a muri nu e ceva complicat...
11 aprilie... La 11 aprilie, azi, ma rog... aseara sau azi dimineata, s-a mai sfarsit inca ceva. Viata ei, a doamnei profesoare de chimie, D.D. . Deja se intampla prea multe, mult prea multe anul asta, de acest gen... Deja simt ca nu mai afecteaza atat de mult. Pesemne ca deja am trecut de etapa in care nu imi mai pasa cine mai paraseste scena. Insa ma intereseaza cum. Accident rutier de data aceasta. Un motociclist a omorat-o pe loc. Folosesc cuvinte dure, grele, crude? Nu cred... Asta inseamna cand primesti lovitura dupa lovitura, la nici 3 luni... Dar de data aceasta nici nu eram foarte atasata... Oricum... ce se sfarseste e menit sa se sfarseasca... 11 aprilie. O sa tin minte ziua asta... O sa tin minte desigur, anul ASTA, exact asa cum a fost el, si cum va fi, oricum ar fi. Un lucru e cert. Fie, ca se intampla cu un scop sau nu, nu numai ca am inceput sa ma obisnuiesc dar am inceput sa trec usor si peste astea... Desi, nu e chiar atat de simplu, cu toate ca a muri nu e ceva complicat...
vineri, 2 aprilie 2010
Slav'sia, Rus'
Ar fi trebuit sa marchez ziua de ieri cumva aici. Dar fac acum acest lucru precizand: A HELL OF 1st APRIL DAY!
Continuand... Ieri, a fost o alta zi din anul acesta care se pare ca izbucneste in mii si mii de surprize. Totusi, mirarea mea intrece totul. Sunt atat de stupefiata de acest an, ca totusi el aduce si surprize bune, pe langa marile gropi cu care ma intampina, dezinvolt. Sa trecem la subiect.
Este 1 aprilie. Logic, nu a mai fost de un an ziua asta, insa pentru mine e primul an in care vine, asa cum trebuie, adica pregatita de drum. Dimineata a fost una tipica. O pitipoanca nu a oprit pe zebra si m-am uitat urat, dar urat urat la ea si cuconita vorbea la telefon. La metrou. Aveam iarasi dificultati in a ma orienta care-i dreapta si care-i stanga, insa am reusit sa ma descurc. Ajung la Victoriei. La scoala, aceeasi oameni pe care deja nu ii mai pot suferi. Nu am timp pentru cei care ma baga in seama de nevoie, si ma orientez catre noii mei prieteni, de la B. Cand ma gandesc ca am sa fiu iarasi B, ma simt minunat. Dar nu acest lucru ma ghideaza intr-acolo ci prietenii pe care mi i-am facut, in cateva luni de scoala, altii in cateva saptamani, altii in cateva zile. Imi place foarte mult ideea de a ma muta acolo unde sunt acceptata asa cum sunt. Nu supraestimez nimic. Doar ca ma inteleg cu ei, cum nu am reusit sa fac asta cu actuala mea clasa. S., L., R., N., A., St., !!! E absolut minunat ca m-am imprietenit cu ei. Si a fost ziua asta, a fost ziua asta cu IRONICUL ei dar iata ca sunt prietena cu cine as fi dorit si cum mi-as fi dorit. Partea haioasa vine tocmai acum. Pe langa faptul ca era 1 aprilie... asta nu a fost de ajuns. De la KFC de la Romana, trebuia sa mergem undeva pe Lipscani... am avut si confirmarea: localul Shakespeare. Insa, am pierdut timpul intr-un mod util se pare, caci acum suntem prietene, pe TNB. A fost frumos. Inceputul numai. Acolo a intervenit ceea ce numesc eu "fortuna labilis" si de care tocmai radeam cu cateva minute inainte sa iasa soarele in mijlocul furtunii. Soarta aceasta... poate ca nici nu avea sa se schimbe. Dar sunt sigura de soarele acela care iesea din nori. Am intalnit-o pe TNB pe EA. EA, care i-a avut pe ambii. Nu ne-am intalnit cu ei doi, din simplul fapt ca asa a trebuit sa se intample si au plecat acasa mai devreme. Asta a fost bine, oarecum. Am devenit in cele din urma ironica: "Romeo si Julieta" si "Tristan si Isolda". Nu imi puteam controla cuvintele. Nervoasa? Trista? Inspaimantata de situatia in care eram pusa de "fortuna labilis"? Deloc. Nu imi puteam controla CALMUL si CUVINTELE. Deveneam ironica si cu mine in gandul meu, in mintea mea, ceea ce ma scotea din sarite. Si L., as fi baut 100 de Orange Vodka! Numai sa scap de calmul ala. In fine, cand am vazut-o pe EA, nu am putut sa nu izbucnesc in interior, intr-un incendiu. Mi l-am stins in cele din urma cu niste Coca Cola. Finally, am scapat de acolo. Cand am auzit ca ei si cu...ele au plecat... poate imi revenise un zambet pe moment. Dar, in bar cand am aflat, ramanand doar noi doi - me & L. - am ramas de-a dreptul stupefiata. Acolo ne-am dat seama amandoi de ironic. De ziua ironica. De data stupida si ironica. Eu am realizat ce inseamna cu adevarat ca "fortuna labilis" sa isi bata joc de tine in cel mai banal, ironic si dezastrous mod. A mai fost si imbratisarea lui L.. Thanks for that dude! Dar ma simteam atat de aiurea...pentru ca eram neputiincioasa in fata SORTII... Si aproape ca incepusem sa plang... Am facut sfortari groaznice si mi-am continuat Orange Vodka. Nu s-a mai intamplat nimic dupa asta. M-am intalnit cu niste vechi prieteni... Atata tot.
Ha ha ha. You'll never catch me, fortuna labilis, never! I still have the places, I still have my new, exciting, crazy, LOVELY friends but this is it. No more fortuna labilis, because she knows what I feel about Mr. Sebastian Demeteru and she might do something about this thing... meaning she might extend the feeling in the other part, too. But, my dear, fortuna labilis, I love you. (Ironically speaking of course, like she does)
Slav'sia, Rus'! Bineinteles ca adora melodia asta de la Arkona. Ii place Folk Metal.
Continuand... Ieri, a fost o alta zi din anul acesta care se pare ca izbucneste in mii si mii de surprize. Totusi, mirarea mea intrece totul. Sunt atat de stupefiata de acest an, ca totusi el aduce si surprize bune, pe langa marile gropi cu care ma intampina, dezinvolt. Sa trecem la subiect.
Este 1 aprilie. Logic, nu a mai fost de un an ziua asta, insa pentru mine e primul an in care vine, asa cum trebuie, adica pregatita de drum. Dimineata a fost una tipica. O pitipoanca nu a oprit pe zebra si m-am uitat urat, dar urat urat la ea si cuconita vorbea la telefon. La metrou. Aveam iarasi dificultati in a ma orienta care-i dreapta si care-i stanga, insa am reusit sa ma descurc. Ajung la Victoriei. La scoala, aceeasi oameni pe care deja nu ii mai pot suferi. Nu am timp pentru cei care ma baga in seama de nevoie, si ma orientez catre noii mei prieteni, de la B. Cand ma gandesc ca am sa fiu iarasi B, ma simt minunat. Dar nu acest lucru ma ghideaza intr-acolo ci prietenii pe care mi i-am facut, in cateva luni de scoala, altii in cateva saptamani, altii in cateva zile. Imi place foarte mult ideea de a ma muta acolo unde sunt acceptata asa cum sunt. Nu supraestimez nimic. Doar ca ma inteleg cu ei, cum nu am reusit sa fac asta cu actuala mea clasa. S., L., R., N., A., St., !!! E absolut minunat ca m-am imprietenit cu ei. Si a fost ziua asta, a fost ziua asta cu IRONICUL ei dar iata ca sunt prietena cu cine as fi dorit si cum mi-as fi dorit. Partea haioasa vine tocmai acum. Pe langa faptul ca era 1 aprilie... asta nu a fost de ajuns. De la KFC de la Romana, trebuia sa mergem undeva pe Lipscani... am avut si confirmarea: localul Shakespeare. Insa, am pierdut timpul intr-un mod util se pare, caci acum suntem prietene, pe TNB. A fost frumos. Inceputul numai. Acolo a intervenit ceea ce numesc eu "fortuna labilis" si de care tocmai radeam cu cateva minute inainte sa iasa soarele in mijlocul furtunii. Soarta aceasta... poate ca nici nu avea sa se schimbe. Dar sunt sigura de soarele acela care iesea din nori. Am intalnit-o pe TNB pe EA. EA, care i-a avut pe ambii. Nu ne-am intalnit cu ei doi, din simplul fapt ca asa a trebuit sa se intample si au plecat acasa mai devreme. Asta a fost bine, oarecum. Am devenit in cele din urma ironica: "Romeo si Julieta" si "Tristan si Isolda". Nu imi puteam controla cuvintele. Nervoasa? Trista? Inspaimantata de situatia in care eram pusa de "fortuna labilis"? Deloc. Nu imi puteam controla CALMUL si CUVINTELE. Deveneam ironica si cu mine in gandul meu, in mintea mea, ceea ce ma scotea din sarite. Si L., as fi baut 100 de Orange Vodka! Numai sa scap de calmul ala. In fine, cand am vazut-o pe EA, nu am putut sa nu izbucnesc in interior, intr-un incendiu. Mi l-am stins in cele din urma cu niste Coca Cola. Finally, am scapat de acolo. Cand am auzit ca ei si cu...ele au plecat... poate imi revenise un zambet pe moment. Dar, in bar cand am aflat, ramanand doar noi doi - me & L. - am ramas de-a dreptul stupefiata. Acolo ne-am dat seama amandoi de ironic. De ziua ironica. De data stupida si ironica. Eu am realizat ce inseamna cu adevarat ca "fortuna labilis" sa isi bata joc de tine in cel mai banal, ironic si dezastrous mod. A mai fost si imbratisarea lui L.. Thanks for that dude! Dar ma simteam atat de aiurea...pentru ca eram neputiincioasa in fata SORTII... Si aproape ca incepusem sa plang... Am facut sfortari groaznice si mi-am continuat Orange Vodka. Nu s-a mai intamplat nimic dupa asta. M-am intalnit cu niste vechi prieteni... Atata tot.
Ha ha ha. You'll never catch me, fortuna labilis, never! I still have the places, I still have my new, exciting, crazy, LOVELY friends but this is it. No more fortuna labilis, because she knows what I feel about Mr. Sebastian Demeteru and she might do something about this thing... meaning she might extend the feeling in the other part, too. But, my dear, fortuna labilis, I love you. (Ironically speaking of course, like she does)
Slav'sia, Rus'! Bineinteles ca adora melodia asta de la Arkona. Ii place Folk Metal.
miercuri, 24 martie 2010
Charon
Pick your artist
Charon
Describe yourself.
Sin
How do you feel?
Divine
Describe where you currently live...
Air
If you could go anywhere,where would you go?
House of the silent
Your favorite form of transportation
Ride on tears
Your best friend?
Sister misery
You and your best friend are...?
In trust of no one
What`s the weather like?
Gray
Favorite time of day?
At the end of our day
If your life was a TV show what would it be called?
As we die
What is life to you?
4 seasons rush
Your relationship
Bitter joy
Your fear
Erase me
What is the best advice you have to give?
Come tonight
Thought for the day
Desire you
My motto
If...
Charon
Describe yourself.
Sin
How do you feel?
Divine
Describe where you currently live...
Air
If you could go anywhere,where would you go?
House of the silent
Your favorite form of transportation
Ride on tears
Your best friend?
Sister misery
You and your best friend are...?
In trust of no one
What`s the weather like?
Gray
Favorite time of day?
At the end of our day
If your life was a TV show what would it be called?
As we die
What is life to you?
4 seasons rush
Your relationship
Bitter joy
Your fear
Erase me
What is the best advice you have to give?
Come tonight
Thought for the day
Desire you
My motto
If...
vineri, 19 martie 2010
Nunta in cer
Un roman pe care l-am citit in urma cu cateva luni... Nu m-a impresionat. Am crezut ca sub titlu se ascunde un mister. Insa, ultima pagina nu mi-a dezvaluit esenta mistica pentru ca nu exista. Si titlul, se potriveste atat de bine pentru un roman eliadesc. Dar... cum intotdeauna incep...niciodata nu spun la inceput ceea ce trebuie... Pornesc intotdeauna cu altceva. Acum sa trec la subiect. EI nu stiu cand au sa se desparta. Imi pasa...dar foarte putin. Mai pe scurt si mai la obiect, oarecum, nu doresc ca ei sa se desparta... adica, nu MAI am nimic impotriva ei. Trecand de la blond la persoana despre care vroiam cu frenezie sa discut, chiar daca in postarea anterioara nu credeam ca am ce sa mai scriu. Vedeti? De asta cred eu acum sau incerc sa mai cred iarasi in Destin. De ce? Nu e indeajuns de clar... Au vorbit. Sebastian Demeteru si Otilia Barbu au vorbit, ea i-a atins lui parul din nou... A fost o zi... as putea spune chiar frumoasa. Mai putin amigdalita lui Pando-vaca. (daca vezi asta nu te supara, stiu ca nu o sa te superi, nevasta)! Am pierdut eu snurul... si daca o sa am altul niciodata nu o sa fie ca cel pe care l-am avut... Cel de dinainte imi amintea cu fervoare de zilele in care nu exista in viata niciunuia fata asta... NU EXISTA. Acum, ca exista, toate acestea de dupa eveniment, nu mai au niciun fel de valoare sentimentala. Poate de aceea simt ca pierderea snurului negru a fost pentru mine, pierderea acelei perioade de timp... Poate de aceea am inceput sa citesc "Cimitirul Buna-Vestire" cu o asa fervoare. Nu imi pasa in ce fel sunt catalogata...daca traiesc in trecut si viitor sau prezent. Nu imi pasa. Eu nu imi ghidez Viata dupa gandirea ipocrita a altora. Eu traiesc asa cum imi permit eu si cum imi permite Destinul.
Intotdeauna mi-a placut numele Mircea... chiar daca e comun... De aceea un nou personaj al romanului meu, care va fi implicat in viata Otiliei Barbu pentru o perioada de timp... se va numi Mircea Mateescu. Cat despre Mircea (caci ne lipsim de formalitati) stie de toate. Un om cultivat. Nu am cuvinte. Asa are sa ajunga si prietenul meu Dan Voinea.
Intotdeauna mi-a placut numele Mircea... chiar daca e comun... De aceea un nou personaj al romanului meu, care va fi implicat in viata Otiliei Barbu pentru o perioada de timp... se va numi Mircea Mateescu. Cat despre Mircea (caci ne lipsim de formalitati) stie de toate. Un om cultivat. Nu am cuvinte. Asa are sa ajunga si prietenul meu Dan Voinea.
luni, 15 martie 2010
Norvegianul
Probabil aceasta (fiindca ma si port asa) va fi ultima mea postare aici. Nu s-a terminat monologul meu ci tot continui sa mi-l adresez, insa nu mai doresc sa scriu nimic aici. Nu mai vreau acest lucru din simplul fapt ca momentan (si probabil pe o perioada mai lunga de timp) am sa ma redresez, incercand sa aflu ce simt, pentru cine simt si mai presus de toate, sa rememorez Trecutul.
Am scris din roman. Am scris atat cat trebuie. Este partea plictisitoare. Adevaratul roman, in toata splendoarea sa, se va desfasura de acum inainte. Insa, partea aceasta pe care o voi scrie, va si cea mai frumoasa si cea mai fictiva.
Am pierdut multe in ultimul timp. Mi-am pierdut profesoara de romana pe care am indragit-o din prima clipa, pana acum si de-aici inainte si am pierdut singurul lucru de care ma agatasem. Mi-am pierdut acea bara de care ma sprijineam, am pierdut tot ce cladisem, din simplul fapt ca mi-a fost luat. Mi-a fost furat deloc cu delicatete, ci parca mi-a fost furat cu o ura desavarsita si neimpartasita. Acum ma gandesc... Nici nu stie ca exist. Nici nu stie cat dispret pot sa arunc asupra ei, si concomitent, cata multumire pot sa ii aduc. Sunt coplesita de sentimentul acesta de datorie pe care il simt fata de ea. Ea a fost cea care mi-a aratat ce simt, ce incepeam sa simt. Ea mi-a deschis ochii dar in fata unui fapt implinit. Nu regret nimic. Ar fi cel mai patetic lucru si cel mai jalnic...Sa regret ceea ce pretuiesc cel mai mult: prilejul de a demonstra ca exista un Destin. Din prima clipa... atunci... in lumina alba si orbitoare a becurilor din sala, atunci cand avea parul legat in coada la spate si juca volei...ATUNCI cand i-am zarit flacara verde a ochilor. A fost intaiul moment in care am realizat ce se ascunde in inima cuvantului "Destin". Am incercat sa privesc asemenea unui pictor, am incercat sa ilustrez Viata asemenea unui mare scriitor si mai mult decat atat am incercat sa redau totul, asemenea unui muzician. Insa, nu a mers. In cele din urma, am reusit sa ma pacalesc pe mine si sa ii mint pe toti. Dar nu am putut minti ceva anume: Destinul. El m-a ghidat pana aici. De acum depinde de mine. Nu e forta comprehensibila ci este forta mistica, o forta mistica in care am ales in cele din urma sa cred, aruncand tot altceva, debarasandu-ma de restul lucrurilor. Am pierdut in cele din urma, si snurul. L-am pierdut, pentru ca, vreau sa o cred sau nu, o accept sau nu, o inteleg sau nu, TE-AM PIERDUT. Si nu ma tem de nimic, nici nu imi pun sperante, nici nu imi imaginez. Ma incred doar, orbeste ca si mai inainte cand abia ne cunoscusem, ma incred in Destin, pentru ca presimtirea aceasta pe care o am acum - ca multe altele - nu este decat o presimtire... Simt ca exista Destin, simt ca Romanul are un tel. Ma incred in spusele mele, ma incred in "Noptile din Trondheim", ma incred in fata irealului actual, si ma inclin apoteotic in fata deziluziei, lasand-o sa se duca pe apa sambetei, primind ratiunea. Desavarsita ratiune.
Acum citesc "Domnisoara Christina", "Cimitirul Buna-Vestire", sfarsitul din "Zorii Rebeliunii", recitesc "Noaptea de Sanziene" si romanul lui DRP, "F".
Inchei, nu inainte de a spune ca vreau, imi doresc cu frenezie sa il reintalnesc pe acel om din statia lui 20. Cat despre L.M., in zilele acestea este, poate - in afara de mine - , singurul om in care ma pot increde, fara sa devin de o naivitate stupida.
Nu s-a incheiat nimic... Intocmai... abia incepe... Si, in sacru si profan, Otilia Barbu este indragostita (nebuneste pe moment, apoi sentimentul fiind de-un calm fictiv) de SEBASTIAN DEMETERU, cu palaria neagra si parul castaniu si ondulat, ochelarii negri si ochii de-un verde linistitor si bland, indiferent, egoist, netrecut prin lucrurile grele, sentimental mai deloc, intotdeauna cu caracterul brazdat de nerusinare si candoare, de farmec si luciditate, de o boare inceata de ingratitudine, insa mai mereu acelasi om plictisit si rareori surprinzator, un ateu in toata splendoarea, iubitor de Black Metal norvegian, care reuseste sa te faca sa ii vezi defectele iremediabile, sa nu zaresti nicidecum grozavia, sa te increzi in el si sa ii descoperi viata simpla si linistita, care te umple de o beatitudine călină.
Am scris din roman. Am scris atat cat trebuie. Este partea plictisitoare. Adevaratul roman, in toata splendoarea sa, se va desfasura de acum inainte. Insa, partea aceasta pe care o voi scrie, va si cea mai frumoasa si cea mai fictiva.
Am pierdut multe in ultimul timp. Mi-am pierdut profesoara de romana pe care am indragit-o din prima clipa, pana acum si de-aici inainte si am pierdut singurul lucru de care ma agatasem. Mi-am pierdut acea bara de care ma sprijineam, am pierdut tot ce cladisem, din simplul fapt ca mi-a fost luat. Mi-a fost furat deloc cu delicatete, ci parca mi-a fost furat cu o ura desavarsita si neimpartasita. Acum ma gandesc... Nici nu stie ca exist. Nici nu stie cat dispret pot sa arunc asupra ei, si concomitent, cata multumire pot sa ii aduc. Sunt coplesita de sentimentul acesta de datorie pe care il simt fata de ea. Ea a fost cea care mi-a aratat ce simt, ce incepeam sa simt. Ea mi-a deschis ochii dar in fata unui fapt implinit. Nu regret nimic. Ar fi cel mai patetic lucru si cel mai jalnic...Sa regret ceea ce pretuiesc cel mai mult: prilejul de a demonstra ca exista un Destin. Din prima clipa... atunci... in lumina alba si orbitoare a becurilor din sala, atunci cand avea parul legat in coada la spate si juca volei...ATUNCI cand i-am zarit flacara verde a ochilor. A fost intaiul moment in care am realizat ce se ascunde in inima cuvantului "Destin". Am incercat sa privesc asemenea unui pictor, am incercat sa ilustrez Viata asemenea unui mare scriitor si mai mult decat atat am incercat sa redau totul, asemenea unui muzician. Insa, nu a mers. In cele din urma, am reusit sa ma pacalesc pe mine si sa ii mint pe toti. Dar nu am putut minti ceva anume: Destinul. El m-a ghidat pana aici. De acum depinde de mine. Nu e forta comprehensibila ci este forta mistica, o forta mistica in care am ales in cele din urma sa cred, aruncand tot altceva, debarasandu-ma de restul lucrurilor. Am pierdut in cele din urma, si snurul. L-am pierdut, pentru ca, vreau sa o cred sau nu, o accept sau nu, o inteleg sau nu, TE-AM PIERDUT. Si nu ma tem de nimic, nici nu imi pun sperante, nici nu imi imaginez. Ma incred doar, orbeste ca si mai inainte cand abia ne cunoscusem, ma incred in Destin, pentru ca presimtirea aceasta pe care o am acum - ca multe altele - nu este decat o presimtire... Simt ca exista Destin, simt ca Romanul are un tel. Ma incred in spusele mele, ma incred in "Noptile din Trondheim", ma incred in fata irealului actual, si ma inclin apoteotic in fata deziluziei, lasand-o sa se duca pe apa sambetei, primind ratiunea. Desavarsita ratiune.
Acum citesc "Domnisoara Christina", "Cimitirul Buna-Vestire", sfarsitul din "Zorii Rebeliunii", recitesc "Noaptea de Sanziene" si romanul lui DRP, "F".
Inchei, nu inainte de a spune ca vreau, imi doresc cu frenezie sa il reintalnesc pe acel om din statia lui 20. Cat despre L.M., in zilele acestea este, poate - in afara de mine - , singurul om in care ma pot increde, fara sa devin de o naivitate stupida.
Nu s-a incheiat nimic... Intocmai... abia incepe... Si, in sacru si profan, Otilia Barbu este indragostita (nebuneste pe moment, apoi sentimentul fiind de-un calm fictiv) de SEBASTIAN DEMETERU, cu palaria neagra si parul castaniu si ondulat, ochelarii negri si ochii de-un verde linistitor si bland, indiferent, egoist, netrecut prin lucrurile grele, sentimental mai deloc, intotdeauna cu caracterul brazdat de nerusinare si candoare, de farmec si luciditate, de o boare inceata de ingratitudine, insa mai mereu acelasi om plictisit si rareori surprinzator, un ateu in toata splendoarea, iubitor de Black Metal norvegian, care reuseste sa te faca sa ii vezi defectele iremediabile, sa nu zaresti nicidecum grozavia, sa te increzi in el si sa ii descoperi viata simpla si linistita, care te umple de o beatitudine călină.
duminică, 28 februarie 2010
Ludovic Teodorescu
Primul lucru pe care tind sa-l aduc in discutie este ca nu suport fetiscanele din clasele de a 9a, cu specificatie pentru o clasa, si anume "G". Pipitele astea care inca nu cunosc nimic, care se joaca si se prostesc, astea distrug fiecare particica din fiecare lucru pe care l-am cladit pana acum. Dar sa lasam astea... Nu doresc, amintindu-mi de clasele a 9a, sa privesc si mai la modul general si sa ma leg de alt liceu cu alte doua pipite. Renunt sa ma mai leg de asemenea ... care nu isi au locul AICI, pe domeniul MEU, pe teritoriul MEU. Insa, nu voi renunta la razbunare. Am sa inaltur intrusele de pe teritoriul meu de lucru si actiune, prin vreun plan nascocit intr-un moment de rascruce, pesemne ca acela cand am "companie" la liceu.
Insa, nu despre asta era vorba ci despre blond. Da, trecatoare bineinteles aceste sentimente but I fucking can't help it. He's charming and adorable. Deci cum as putea sa nu ma indragostesc de el? Mai are si parul lung si blond, cu suvita aceea care ii atarna pe langa gat atunci cand are pleata stransa in coada... Sau atunci cand isi da parul lung si blond spre partea stanga? Cum as putea sa raman de gheata la asemenea privelisti? Mai sunt si ochii verzi care te fac sa nu-ti poti lua privirea de pe ei... Si buzele mari care numai uneori dau drumul cuvintelor, acompaniate de ochii superbi care spun totul... Pesemne maine-poimaine se face un an de cand sunt impreuna but I don't give a shit... Nu ma simt geloasa, nu ma simt aiurea, nu-s trista, suparata sau nervoasa. Parca nici nu mi-ar placea de el, parca nici nu l-as iubi. Chiar ma gandesc cateodata daca il iubesc... Cateodata parca il urasc pentru niciun motiv... dar imediat ura se transforma in dragoste... simt asta... si o simt atat de real... Uneori ma gandesc pentru cine sunt toate cantecele pe care le fredonez, si pe cine iubesc... Nu imi pot da seama ce se intampla cu mine. De un lucru sunt absolut sigura: ca l-am iubit pe Ludovic Teodorescu. Or maybe is just my mind...
Insa, nu despre asta era vorba ci despre blond. Da, trecatoare bineinteles aceste sentimente but I fucking can't help it. He's charming and adorable. Deci cum as putea sa nu ma indragostesc de el? Mai are si parul lung si blond, cu suvita aceea care ii atarna pe langa gat atunci cand are pleata stransa in coada... Sau atunci cand isi da parul lung si blond spre partea stanga? Cum as putea sa raman de gheata la asemenea privelisti? Mai sunt si ochii verzi care te fac sa nu-ti poti lua privirea de pe ei... Si buzele mari care numai uneori dau drumul cuvintelor, acompaniate de ochii superbi care spun totul... Pesemne maine-poimaine se face un an de cand sunt impreuna but I don't give a shit... Nu ma simt geloasa, nu ma simt aiurea, nu-s trista, suparata sau nervoasa. Parca nici nu mi-ar placea de el, parca nici nu l-as iubi. Chiar ma gandesc cateodata daca il iubesc... Cateodata parca il urasc pentru niciun motiv... dar imediat ura se transforma in dragoste... simt asta... si o simt atat de real... Uneori ma gandesc pentru cine sunt toate cantecele pe care le fredonez, si pe cine iubesc... Nu imi pot da seama ce se intampla cu mine. De un lucru sunt absolut sigura: ca l-am iubit pe Ludovic Teodorescu. Or maybe is just my mind...
miercuri, 24 februarie 2010
En tiedä
Nu. Nu stiu. Si probabil nu voi stii niciodata ce ii placea, ce obisnuia sa faca sambata si duminica, nu stiu daca ii placea poezia lui Bacovia. Nu pot sa imi dau seama daca chiar o fascinau nuvelele si romanele fantastice ale lui Eliade sau erau lectura obisnuita. Oare ce ii placea cel mai mult? Care ii erau romanele preferate? Ce cantece ii rasunau in amintiri? Iubea? Ce fel de viata ducea? Cum i-a fost copilaria? De ce a ales sa predea aici? De ce nu a fost un fel de Bacovia care si-a tarat viata pana la 75 de ani? De ce s-a intamplat asa de devreme, si mai ales, care a fost cauza pentru care s-a intamplat asta? Sunt intrebari carora trebuie sa le aflu raspunsul mai devreme sau mai tarziu, caci numai Destinul care a infaptuit oroarea, numai Destinul asta nenorocit si nesabuit, in care mi-am pus toata increderea, nu din naivitate sau din cauza personalitatii mele, ci fiindca mi s-au aratat semnele, numai acest Destin nefast ma poate conduce intr-acolo, unde am sa aflu raspunsul la fiece intrebare. Da. Eu inca am tendinta si cred ca o sa o am si de-aici inainte, tendinta de a crede in atemporalitate, ca voi putea opri totul odata si-odata. Mai am un singur mod de comunicare ramas si acest mod ma face sa nu regret ca nu am vorbit despre "Noptile din Trondheim", ca nu am intrebat ce ar fi trebuit sa intreb, ca nu ne-am intalnit cum trebuia sa ne fi intalnit, si mai presus de toate, ca nu i-am spus ca tineam ca la o ruda, ca incepusem sa o admir si sa o iubesc. Nu i-am spus ca voi urma Facultatea de Litere, nu i-am spus ca doresc sa devin o persoana la fel de stresata. Si am acum setea aceasta, pasiunea aceasta atat de inflacarata de a ma razbuna numaidecat si cu orice pret pe minciunile Destinului. Am avut atat de multe momente si nu am stiut ce sa vorbesc. Dar mai am ultima incercare, mi se da o a doua sansa, VISUL. VISUL mi-a mai ramas acum, in tot haosul asta. Si uitati-ma aici, vorbind a nu stiu cata oara despre mine, despre dumneavoastra, despre mahnirea pe care o simt si care ma inabusa, care ma cuprinde in giulgiul ei. Am ajuns la George Bacovia, am ajuns acum...ACUM... la "Plumb" si nu pot exprima prin nimic, fiindca nu exista mod de exprimare care sa dezvaluie macar cea mai mica parte din golul imens ce a fost lasat. Dar nu cred ca este un gol, o groapa; nu este dor; este furia pe care o simt ca Destinul v-a luat suflul brusc si nemilos. Si tot nu stiu... tot nu stiu prin cate ati trecut... nu stiu...
luni, 15 februarie 2010
Sä oot kuin jää !
Pe langa faptul ca "Sä oot kuin jää" si lasand deoparte a very new and great friend, made in just 4 days... nu mai stiu nimic. Pentru ce se intampla asta? Pentru ce trebuie ca ele doua de la mama dracului din fundul gradinii sa tabere aici? Adica...ce dracu', c'mon man cu tipa asta ciudata...in fine... cat despre cealalta, penibilitatea pluteste, dragostea-i pe langa... Nu pot intelege astfel de kitschuri ca altfel nici nu mai stiu cum sa le denumesc. Sunt asa numai de suprafata, insa nu asta e problema (cu siguranta NU e o problema) e vorba ca sunt ca niste micute imbecile care se dau pe langa altii, prostindu-i. Cretinismul se raspandeste mai repede decat orice. Dar ce dracului fac? Scriu cu turcoaz si vorbesc despre ELE? What for? Adevaratul motiv pentru care ma aflu aici este pentru un nou monolog pentru mine, in care desigur voi discuta cu persoana mea unele chestiuni, de muzica, in legatura cu Finlanda, cu el si despre carte. Sa o luam pe rand. M-am gandit mult. Am sa ma apuc atat de chitara cat si de tobe foarte curand. Simt ca asta trebuie sa fac si de la un timp toate intuitiile mele nu au dat gres. Ma voi apuca serios, foarte serios de finlandeza, caci Finlanda mea ma asteapta!!! Cand am terminat "Noaptea de Sanziene" am crezut ca lesin. Am plans, am regretat ca am terminat-o de citit, caci nu vroiam sa se sfarseasca, cu niciun pret nu doream sa finalizez si ultimul rand, in care Ileana si Stefan au murit, in afara Istoriei, necalauziti de Timp, plecati pentru eternitate pe drumul Destinului... Cat despre el, ei bine, am cam mintit in ultimul timp, ceea ce nu imi sta in fire. Mi-am mintit prietenii, i-am mintit pe cei mai buni prieteni ai mei, si doresc sa va cer iertare. Nu poti sa te ascunzi de ceea ce fugi. Purul adevar este ca nu am nici cea mai vaga idee ce inseamna sentimentul acesta taraganat pentru el. Nu imi pot da seama. Din prima zi cand l-am vazut, 30 septembrie, pana cand am vorbit intaia oara, 19 octombrie, in tot acest timp pana astazi, cu atatea intrevederi si toate acele zambete copilaroase si tampe, in toata perioada aceasta in care au murit atatea lucruri, am simtit ceva, ceva pe care nu il pot defini. Si acest ceva nu seamana cu niciun sentiment de dragoste, pofta, amicitie sau altceva. E aproape apoteotic, insa ma intind pe un domeniu mult prea exagerat si nu vreau ca emotiile mele sa devina excentrice. E ceva nemaiintalnit pana acum, atat de diferit si parca inuman. Parca e altceva, altceva ce nu poti exprima prin cuvinte, imagini, note muzicale sau atingeri. E ceva inca neinventat, ceva puternic si ametitor. Insa nu simt nicio caldura acum. Demult, simteam caldura luminii verzi din ochi, si caldura zambetelor; acum sä oot kuin jää!
vineri, 12 februarie 2010
La munte
Here we go again. Numai ca orasul nu a inceput sa fie gol de acum, pentru ca de atunci de pe 16 a fost pustiit si nu pot da inapoi timpul ala sau sa fie acum ca si atunci. Intai au fost Alpii austrieci, apoi Predealul acum Sinaia. Insa in timpul ultimelor 2 m-am simtit ca si atunci cand era aici, la cele 7 statii mai departe decat mine. Orasul tot parea pustiu, strazile goale si lipsea zambetul, lipsea hohotul de ras din fiecare noapte si mai ales visul ce aparea aproape mereu. S-a rupt ceva sunt sigura. E ca atunci cand iti rupi piciorul; inca il simti dar parca nu ti-ar mai apartine, atat de dureros este. Aici, e dureros faptul ca se duce dracului totul pe apa sambetei. Si mai ales din ziua aia de miercuri, din ziua aia, de acum 2 zile, s-a desprins parca si mai mult de realitate. Insa acum am inteles contrastul dintre real si fantast. Am inteles totul. Totul e la suprafata, in interior este intact si inactiv. Nu am de ce sa imi fac griji spun eu, caci "apa trece dar pietrele raman". Asa si cu prietenia aceasta care si-a avut inceputul atunci, pe 30 septembrie, in ziua de miercuri, esentialul ramane chiar daca se risipesc anumite lucruri. Si asta e cel mai important.
Set me on fire... louder than love...
Cum sa rezist ochilor verzi si a buclelor castanii? Cum sa nu vreau sa vad zambetul luminos si tembel? Cum sa nu ii privesc alunita de pe gat si privirea jucausa?
Louder than love...
Imi amintesc acum, fasii, mici fragmente din fiecare din ipostazele in care ne-am aflat impreuna in tot acest timp. Totusi nu imi place ce se intampla, insa totul este in exterior, nimic nu se intampla inlauntru, nu mai este profunzimea, nu mai este nimic. Si intr-un fel acum, asta imi cam convine, pentru ca egoismul meu este fara limite ati putea spune, insa, va spun eu altceva: it's for his own sake. Now he cannot be hurt 'cause I feel that he will soon... La fel cum toate vibratiile mele interioare, ale inimii, s-au dovedit a fi adevarate, caci din 12 luni cate are un an, am simtit ca ar fi trebuit sa fie luna aceea.
Raman acum, in minte cu "Set me on fire" si zilele mele de 30.
...and everywhere I go I see your face...
Set me on fire... louder than love...
Cum sa rezist ochilor verzi si a buclelor castanii? Cum sa nu vreau sa vad zambetul luminos si tembel? Cum sa nu ii privesc alunita de pe gat si privirea jucausa?
Louder than love...
Imi amintesc acum, fasii, mici fragmente din fiecare din ipostazele in care ne-am aflat impreuna in tot acest timp. Totusi nu imi place ce se intampla, insa totul este in exterior, nimic nu se intampla inlauntru, nu mai este profunzimea, nu mai este nimic. Si intr-un fel acum, asta imi cam convine, pentru ca egoismul meu este fara limite ati putea spune, insa, va spun eu altceva: it's for his own sake. Now he cannot be hurt 'cause I feel that he will soon... La fel cum toate vibratiile mele interioare, ale inimii, s-au dovedit a fi adevarate, caci din 12 luni cate are un an, am simtit ca ar fi trebuit sa fie luna aceea.
Raman acum, in minte cu "Set me on fire" si zilele mele de 30.
...and everywhere I go I see your face...
joi, 11 februarie 2010
Miten? Miten voit?
En voi ymmärtää! En ymmärtää! Miten? Miten voit? He ovat syyllisiä! Hän on syyllinen! VAIN HÄN!!! Dupa unu si doi, automat s-a infaptuit si cel de-al treilea pas. Pentru ca asa trebuie sa fie. Niin! Ele doua, din cauza lor s-a ajuns azi aici, aici unde ma aflu acum, Dracu stie unde ca eu nu mai am idee. Nu mai pricep nimic. Miksi? Miski niin? A venit acum si aici in vazul lumii, a venit siellä! Din prima clipa cand am zarit grupul... dupa acele bucle castanii si dupa parul lung si blond si dupa caciula aia crem, dupa toate am zarit-O. Nu puteam sa nu realizez. Altcineva nu putea fi, altcineva nu avea cine sa fie. Am inteles totul din prima data, ymmärsin kaiken. KAIKEN! Kaiken, din ziua aia, din dimineata aia, tammikuusta... Cum era sa nu imi dau seama acum, acum cu cartile pe fata, acum in ziua de miercuri ca totul a inceput cand a pornit spre noi noul an? Cum era sa nu inteleg ca era ea? Miten? Kaikki on helppoa. Am fost atat de sigura pe mine, incat nici nu mai era nevoie sa se intoarca spre mine cu ochii cafenii. In clipa aia mi s-a parut si mai ireala fiecare atingere ce urma sa aiba loc, iar acum mi se pare fantast totul. Insa inteleg. Ymmärtää kaikki. Abia acum inteleg ce se intampla cu adevarat, ca ASTA nu mai e la fel, ca nimic nu mai e la fel. Nu e o prietenie esentiala, in sensul ca nu il iau ca pe "cel mai bun prieten" si nu e ceva ce a mai fost pana acum dar pretuiam si acum pretuiesc si mai cu infocare prietenia aceasta simpla, sincera, concreta, verosimila si accidentala. Mutta... Mutta...
marți, 9 februarie 2010
Captain Morgan's Revenge
Dupa Stroh 80 imi aduc aminte totul. Cum a inceput, cum s-a desfasurat si cum se continua. Insa, nu o sa reusesc sa inteleg. Dar odata si-odata tot trebuia sa se intample. Oare Folk & Black Metal-ul ii plac? Caci bautura nu... (nu ma refer la Stroh 80) E superficiala? Se machiaza prea mult? Prea dominanta? Ca nu i-ar placea asa ceva... Cum e? Cum este totul? Si imi pare bine ca s-a ajuns din prima clipita la minciuni pentru ca pe mine nu m-a mintit vreodata. Imi pare bine si de faptul ca nu a facut el primul pas atat intaia oara cat si a doua. Maine cele peste 40 de trepte sigur am sa le urc. Nu ma opreste nimic. Nu ma MAI opreste nimic. Nu are de ce sa imi fie rusine. Eu imi duc viata mai departe, ca si mai inainte, de cand a inceput. Nu am sa ma opresc in loc din cauza uneia. Nu am sa fac asta. Sa ofer o satisfactie ei, ei care nici macar nu cunoaste cate cunoastem NOI DOI? Noi doi care ne-am cunoscut mai demult, in sala de sport? In ziua aia de miercuri, luandu-ma dupa notitele mele? Nu am sa ma las mai prejos de cum am fost in aceste 5 luni, nu sunt cu nimic mai prejos din ziua aceea cand am avut initiativa, de cand a trebuit sa aflu totul. Si apropo de primul pas facut de ea. Caci intre ei, sa nu mai spun cum "se numesc" dupa bine vestita don'soara care a stricat lucrurile ca a trebuit sa se bage ea, nesabuita, cu totul intru ale noastre... intre ei e o relatie de dragoste si acolo conteaza cine face primul pas, insa, intre noi doi nu e vorba de cine face primul pas pentru ca este prietenia.
vineri, 5 februarie 2010
Miksi?
Miksi? Miksi niin? Nu pricep si nu stiu cand sau daca am sa pricep de ce se tot intampla asta. E vorba de prieteniile astea care sunt in lant, prieteniile astea care tot evolueaza si se extind, si astfel cunosti noi oameni. Desigur, si eu fac asta si o sa o fac in continuare si cat de curand. Dar... nu inteleg DE CE dracului mi se intampla asta acum, intr-un moment al dracului de nepotrivit... Nu pot sa pricep. Adica, de ce dracului nu a ramas acolo intre Vlad si draci si laci... De ce a trebuit sa vina (pe deasupra si neanuntata!), de ce a trebuit sa apara aici si acum? Nu putea sa ramana acolo unde ii e locul? Aici nici vorba nu putea fi vina unui anumit Destin (in care pe deasupra nici nu cred sau nu prea cred), aici este legatura cu altii. Cu blondul. Prin blond si tipa. Asa ca sa-l ia dracului de Destin chiar daca exista sau nu ca in clipa asta nu are a face cu situatia asta. Nu a fost pura intamplare, a fost premeditat. Desigur, doar a fost o a dracului de reusita "blind date". Sa o ia dracu de luna ianuarie, sa il ia dracu de soare nenorocit si de an nesabuit! S-au stricat toate din anul ala nenorocit, anul ASTA nenorocit care pentru moment incepuse diferit. Trebuia sa imi fi dat seama ca e ceva al dracului de necurat la mijloc. Cine dracu vine asa, pe nepusa masa si se amesteca in treburile altora? Si toate astea, si toata linistea aia si mai ales rusinea care ma invaluie in giulgiul ei nesabuit! Chiar nu pricep pentru ce au loc toate tampeniile astea. Cine se crede? Dumnezeu? Guess what! Nu exista! Sau poate e o posibila crestina? Sa le ia dracu de lucruri nesabuite! Si eu, eu ce fac? La asta doream sa ajung in finalul acesta exorbitant! Ce fac? Stau cu mainile in buzunare si cu piciorul drept pe prima treapta si astept sa ce? Sa imi moara rusinea? Sa se termine odata cu toata sarada asta? Ca simt ca pierd prietenia asta, prietenia asta care a fost un accident, prietenia asta in care mi-am pus (ah drace!), in care mi-am pus tot sufletul!
luni, 1 februarie 2010
Breaking The Silence
Ador sa fac lucrul asta. Este deja un hobby. E ca un obiect pe care il detii, e numai al tau si iti place sa te joci cu el chiar daca esti plictisit de moarte. Ador sa stau sa vorbesc aceleasi nimicuri si sa stiu ca zambesti. M-am gandit mult ce persoana sa aleg si simt nevoia ca chiar daca a trecut al dracului de mult, si nu numai ca nu am prea vorbit dar vreau sa te si vad, tocmai din cauza asta am ales sa vorbesc la persoana intai. Imi conduc ca de obicei monologul. Nu mai are rost sa mai vorbesc despre altele, caci toate au trecut, asa cum le e firea. Sa vorbesc acum despre noi doi, ca la urma urmei, tot amandoi ramanem. Cu bautura, cu muzica, cu ochii nostri verzi, tot noi vom ajunge in final, amandoi, impreuna. Asa cum am fost in noaptea acea de Revelion pe care, in ciuda ametelii provocate de tequila, o tin minte atat de amanuntit, too bad I didn't know your adress (again, the only thing that stopped me). Si cum ma chemasei! Bine ca am luat-o in ras... Eram amandoi ametiti asa ca se putea intampla sa ne vedem atunci la inceput de an. Si ce daca se intampla ce se intampla? Defapt, ce se intampla? Lucrurile sunt asa cum le stiu, nu e nevoie sa mentionez aici ce si cum. And I, I am just a friend between your other friends. It's not a big deal. Same as you. You are a friend between my friends... Unul care joaca WOW dar tot prieten ramai, hi hi.
My heart is aching, my love is fading
So tired of living in fear
BREAKING THE SILENCE!!!
Totusi, nu imi pot lua gandul de la Bloody Mary-ul pe care odata si odata tot il vom bea impreuna.
Happy birthday daddy!!!
My heart is aching, my love is fading
So tired of living in fear
BREAKING THE SILENCE!!!
Totusi, nu imi pot lua gandul de la Bloody Mary-ul pe care odata si odata tot il vom bea impreuna.
Happy birthday daddy!!!
joi, 21 ianuarie 2010
miercuri, 20 ianuarie 2010
Loppu? Ei, vasta alkua.
Ei bine, am ajuns si aici. Nu stiu ce sa cred. Lasand la o parte starea doamnei Dinescu... eu nu stiu ce simt, ce cred. Nu ar trebui sa scriu asta aici. E ceva, altfel. Da. Imi place de celalalt. Pot sa spun ca m-am indragostit de blond. Nu de el. Cred ca asta e singurul lucru pe care il pot spune. Dar, ce dracului se intampla cu mine de ma simt asa? Defapt nu ma simt in vreun fel. Stiu doar ca ceva se intampla, si cum nu pot avea control asupra Timpului, nu stiu ce sa fac. Acum vine sambata. Defapt vineri. Vineri is a final day and I know it very well, and I fucking admit it. Beau. Si cand beau ma gandesc la el. Da, se vede, se cunoaste despre cine este vorba, nu mai trebuie sa amintesc. Ten Black Roses. Da. Cantecul asta trebuie sa il ascult acum. "Si ce rezolv? Se schimba ceva? Nu stii ca nu toate sunt cum vrei tu sa fie?" Da. Aud iarasi cuvintele astea. DAR, nu am spus nimic, in legatura cu ceva, ca vreau sa iau o decizie. Momentan sunt fericita; fericirea mea scazand acum, si poate scazand pentru totdeauna. Nu cred in soarta, desi am motive. Nu cred in ea. Si constientizez faptul ca nimic nu se mai recupereaza daca se afla intr-o stare teribila. Sunt rationala. Si tind sa pastrez acest rationament, pentru ca e singurul lucru ce nu afecteaza. Si da. "...and the snow danced along with my thoughts". Si mai sti ceva? Ele acum, se duc acolo, acolo unde trebuie sa fim. NOI.
When you're sad and no one knows it
I'll send you black roses
When you're sad and no one knows it
I'll send you black roses
Comatose
Da. In seara aceasta voi scrie doua postari. Cred ca o fac sa ma descarc de atatea lucruri. Primul este si cel mai important. Al doilea, are legatura cu viata mea de zi cu zi, viata mea de pana acum.
Sa incepem cu inceputul. M-am simtit groaznic in noaptea zilei de 17 spre 18 ianuarie. Dar rau de tot. Ma durea capul, febra, nu am putut sa dorm. Erau semnele. Semnele acestea imi spuneau ca ceva se intampla. Ma tot gandeam la subiectul acela, cu el. DAR, niciodata, NICIODATA nu m-am gandit ca ceva atat de grav se poate intampla. Doamna profesoara de romana, in noaptea in care eu scriam tocmai capitolul "Vizita", in care trebuia sa prezint vizita mea si a mamei la doamna profesoara de romana acasa, ei bine, doamna Cristiana Dinescu, a intrat in coma. La inceput, am fost indusa intr-o mare confuzie, dar sa trecem peste aceasta, caci nu are niciun rost. A intrat in coma. In tramvaiul 41, la statia Turda, mi-am dat seama ce se intamplase, caci pana atunci nu consitentizasem ce se intamplase. Nu vroiam sa cred, sa admit un lucru de genul asta, si psihicul meu pur si simplu nu il accepta. Este de 3 zile in coma. Nu mai plang, ca in prima zi, insa gandurile mele se duc acolo, la spitalul Elias, cine stie in ce salon si cine stie in ce stare. Nu vreau sa vorbesc despre cine a fost acolo, pentru ca au fost colegele mele. Si altii tocmai, erau impotriva; nu au curaj sau se deznadajduiesc. Eu, cum nu imi vine a crede, ii condamn atat pe cei care s-au dus acolo cat si pe cei care au ramas la scoala, acasa etc... Nu imi pasa ce discuta altii. Eu, sincera sa fiu, am sa ma duc. Am sa ma duc intr-o zi, sa stau acolo, langa patul dansei, sa stau si sa discut. Sa discut tot ceea ce se va intampla de aici inainte, fara trecutul nostru (al meu si al dansei), fara viitorul nostru. Doar sa vorbesc despre viitorul unor persoane sau tari sau mai stiu eu ce, sa vorbesc despre un viitor. Da. Am sa ma duc negresit. Nu stiu cand. Insa, am sa ma duc. Nu sunt de acord ca s-au dus acolo si au plans ca la inmormantare dar nici nu sunt de acord sa stai ca prostu' ca nu am alt cuvant, sa te gandesti cum arata dansa inainte. E o prostie. Si aia si aia. Decat ca voi nu intelegeti. Eu care recunosc, nu am trecut prin asa ceva, cred ca e o prostie. Te duci acolo nu sa vezi, nu sa condamni, nu sa plangi; te duci acolo ca sa asculti. Numai ca sa asculti tacerea aia. Si atunci te bucuri. Esti acolo cu un om. Un om care respira artificial. Esti langa un om. Te bucuri te plenitudinea linistii mormantale. E cel mai bun lucru. Sa stai sa privesti un om. Sa privesti un om care nu te vede, nu te aude, nu are nici cea mai mica idee ca esti acolo, langa el; sa privesti asa, necontenit, e cel mai frumos lucru. Iti vin in minte amintirile toate. Simti ca totul e bine, chiar daca nu e. Important este sa ai taria de a putea sta langa un om intins pe un pat, si sa realizezi bine, sa constientizezi ca odata a stat in picioare langa tine si te privea, te critica, te iubea. Degeaba e manifestul asta, unii de o parte, altii de alta. De-gea-ba! Priveste omul asa cum e si fi rational. Iti impui degeaba niste lucruri utopice. Pentru ce? Pentru cateva clipe de fericire nostalgica, stiind ca adevarul ti se ascunde si tu il dai la o parte? Maturizati-va si traiti clipa. Carpe diem! Oricum ar fi nenorocita aia de clipa. Moartea e doar o trecere in neant. Desparte omul de viata pe pamant. Nimic mai mult. Asta nu inseamna ca trebuie sa traiesti din amintiri. Croieste-ti amintirile dupa viata si nu viata dupa amintiri. Dar cel mai important este ca trebuie sa continuam sa speram ca taraganarea aceasta va dura ceva mai mult. Va las. Incep postul numarul 2. Dar nu inchei inainte sa spun ca acest lucru da peste cap vietile multora. Mie cel putin mi-a cazut cerul in cap. In aceeasi seara, de 2 ori, nu numai o singura data.
Sa incepem cu inceputul. M-am simtit groaznic in noaptea zilei de 17 spre 18 ianuarie. Dar rau de tot. Ma durea capul, febra, nu am putut sa dorm. Erau semnele. Semnele acestea imi spuneau ca ceva se intampla. Ma tot gandeam la subiectul acela, cu el. DAR, niciodata, NICIODATA nu m-am gandit ca ceva atat de grav se poate intampla. Doamna profesoara de romana, in noaptea in care eu scriam tocmai capitolul "Vizita", in care trebuia sa prezint vizita mea si a mamei la doamna profesoara de romana acasa, ei bine, doamna Cristiana Dinescu, a intrat in coma. La inceput, am fost indusa intr-o mare confuzie, dar sa trecem peste aceasta, caci nu are niciun rost. A intrat in coma. In tramvaiul 41, la statia Turda, mi-am dat seama ce se intamplase, caci pana atunci nu consitentizasem ce se intamplase. Nu vroiam sa cred, sa admit un lucru de genul asta, si psihicul meu pur si simplu nu il accepta. Este de 3 zile in coma. Nu mai plang, ca in prima zi, insa gandurile mele se duc acolo, la spitalul Elias, cine stie in ce salon si cine stie in ce stare. Nu vreau sa vorbesc despre cine a fost acolo, pentru ca au fost colegele mele. Si altii tocmai, erau impotriva; nu au curaj sau se deznadajduiesc. Eu, cum nu imi vine a crede, ii condamn atat pe cei care s-au dus acolo cat si pe cei care au ramas la scoala, acasa etc... Nu imi pasa ce discuta altii. Eu, sincera sa fiu, am sa ma duc. Am sa ma duc intr-o zi, sa stau acolo, langa patul dansei, sa stau si sa discut. Sa discut tot ceea ce se va intampla de aici inainte, fara trecutul nostru (al meu si al dansei), fara viitorul nostru. Doar sa vorbesc despre viitorul unor persoane sau tari sau mai stiu eu ce, sa vorbesc despre un viitor. Da. Am sa ma duc negresit. Nu stiu cand. Insa, am sa ma duc. Nu sunt de acord ca s-au dus acolo si au plans ca la inmormantare dar nici nu sunt de acord sa stai ca prostu' ca nu am alt cuvant, sa te gandesti cum arata dansa inainte. E o prostie. Si aia si aia. Decat ca voi nu intelegeti. Eu care recunosc, nu am trecut prin asa ceva, cred ca e o prostie. Te duci acolo nu sa vezi, nu sa condamni, nu sa plangi; te duci acolo ca sa asculti. Numai ca sa asculti tacerea aia. Si atunci te bucuri. Esti acolo cu un om. Un om care respira artificial. Esti langa un om. Te bucuri te plenitudinea linistii mormantale. E cel mai bun lucru. Sa stai sa privesti un om. Sa privesti un om care nu te vede, nu te aude, nu are nici cea mai mica idee ca esti acolo, langa el; sa privesti asa, necontenit, e cel mai frumos lucru. Iti vin in minte amintirile toate. Simti ca totul e bine, chiar daca nu e. Important este sa ai taria de a putea sta langa un om intins pe un pat, si sa realizezi bine, sa constientizezi ca odata a stat in picioare langa tine si te privea, te critica, te iubea. Degeaba e manifestul asta, unii de o parte, altii de alta. De-gea-ba! Priveste omul asa cum e si fi rational. Iti impui degeaba niste lucruri utopice. Pentru ce? Pentru cateva clipe de fericire nostalgica, stiind ca adevarul ti se ascunde si tu il dai la o parte? Maturizati-va si traiti clipa. Carpe diem! Oricum ar fi nenorocita aia de clipa. Moartea e doar o trecere in neant. Desparte omul de viata pe pamant. Nimic mai mult. Asta nu inseamna ca trebuie sa traiesti din amintiri. Croieste-ti amintirile dupa viata si nu viata dupa amintiri. Dar cel mai important este ca trebuie sa continuam sa speram ca taraganarea aceasta va dura ceva mai mult. Va las. Incep postul numarul 2. Dar nu inchei inainte sa spun ca acest lucru da peste cap vietile multora. Mie cel putin mi-a cazut cerul in cap. In aceeasi seara, de 2 ori, nu numai o singura data.
marți, 12 ianuarie 2010
My magic piece of the room
Intr-o zi m-am decis sa schimb putin pe aici prin camera. Mi-am golit polita de la mijloc a raftului de pe birou. Mi-am pus acolo tot ce mi s-a parut mie ca ar fi perfect pentru acel loc. Am caietul pe care imi scriu povestirile si nuvelele, o bratara pe care mi-am cumparat-o demult, 3 carnetele cu poezii si traduceri ale cuvintelor din finlandeza in romana. Aparatul de fotografiat are si el un loc pe acel raft. Urmeaza mai apoi, MP4-ul, CD-ul pe care mi l-am cumparat de la Metal Bunker in octombrie, albumul "Hatebreeder" de la Children of Bodom, ochelarii, maldarul meu de chei si telefonul. In coltul politei am pus un snur negru de la hanoracul lui; nu stiu de ce i l-am luat si inca il mai pastrez, insa parca se potriveste zacand acolo. Volumele 1 si 2 ale romanului "Noaptea de Sanziene" de Mircea Eliade, intregesc privelistea. Acum ma apucam sa scriu niste versuri ale unor cantece sa mi le agat in spatele raftului. Toate atunci se vor potrivi. Pe dulapul de langa birou, care se inalta pana peste polita aceasta, am lipit, incepand de sus: harta Finlandei colorata in albastru deschis, impreuna cu imnul "Maamme" pe aceeasi coala, mai jos urmeaza un logo al trupei din Insulele Feroe, si anume Tyr, apoi am scris "Finlanda", si ultimul logo, al trupei Children of Bodom. Mai aveam si Dark Funeral, insa, l-am rupt din greseala.
Deci, acesta este coltisorul meu magic, asa cum imi place sa il numesc. Dar am descoperit ceva acum putin timp, ceva care nu imi face deloc placere si imi lasa de gandit. Volumele lui Eliade sunt imprumutate de la biblioteca liceului. Cand o sa le returnez, va trebui sa imi cumpar si eu cartea, insa, daca nu o gasesc? Ce anume va umple golul acela imens unde acum zac tacute, "noptile de Sanziene"?
Deci, acesta este coltisorul meu magic, asa cum imi place sa il numesc. Dar am descoperit ceva acum putin timp, ceva care nu imi face deloc placere si imi lasa de gandit. Volumele lui Eliade sunt imprumutate de la biblioteca liceului. Cand o sa le returnez, va trebui sa imi cumpar si eu cartea, insa, daca nu o gasesc? Ce anume va umple golul acela imens unde acum zac tacute, "noptile de Sanziene"?
duminică, 10 ianuarie 2010
Wake up, Romania!
Actually, these, are not some invented thoughts. Nu e deloc un vis. E alta treaba daca am visat intamplarile din zilele acelea. Nici macar nu am aratat ca a fost doar un vis. Si nu sunt atat de imbecila incat sa imi traiesc viata dupa niste ganduri iluzorii, dupa niste vise care apar noaptea, in subconstient. Nicidecum. Doar am prezentat o intamplare obisnuita, intr-o zi obisnuita, intre doi oameni, o intamplare care a avut loc in realitatea concreta. E problema altuia daca citeste prea mult Mircea Eliade si nu il intelege, nu e problema mea daca astfel de lucruri intuite pentru mine sunt traite de altii. Putin imi pasa. And for the last fucking time, nu e nimic sentimental in toate acestea. Este doar o pura descriere, si daca vreti sa o luati cu totii ca pe un vis, fie, o descriere artistica, iluzorie, nicidecum in viziunea voastra o descriere tipic normala. Si intr-adevar cum am intuit eu intaia oara, da, niciunul din voi nu este demn de asemenea sentimente de PURA PRIETENIE. Tind sa precizez asta pentru ca iarasi ati incepe cu "povesti sentimentale", ceea ce este nu eronat ci un lucru tampit. And, dear fucked up people, if your brains are so messed up, then get some fucking help. I didn't ask for personal silly and annoying opinions... I just put those in here for me, for my own brain, for my own memory. Dar ce rost ar mai avea acum o reeducare a voastra? Ramaneti asa, caci invazia asta de stupiditate va va lovi din nou; nu are rost sa va feriti de ea. Stupiditatea in tara asta a ajuns la nivel maxim. Si nu, ea nu este un bumerang cum ar spune multi, pentru ca voi nu faceti nici cel mai mic efort sa o dati la o parte, ci sa o acumulati. You know, I don't think that you are aware of the fact that you're not at APA NOVA. Nu trebuie sa va improscati si mai mult cu prostia asta in care va face mare placere sa va scaldati. I think I made it very clear. Don't have to say again my relations between THOSE kind of people, ME and the NATURAL and SMART people. So, asta e ultimul mesaj postat de mine si dedicat celor saraci la minte.sâmbătă, 9 ianuarie 2010
Odottaa?
Astept? Ce astept? Nu stiu asta... Chiar nu imi pot da seama. Am stat ieri toata ora de religie cu ochii pe ceas, pe secundar. Treceau minutele greu, insa pe masura ce se mai scurgeau 60 de secunde, mi se parea ca astept ceva. A fost si plictisitoare ora. Poate cea mai plictisitoare din cate au fost pana acum. Nu aveam chef de nimic. Imi era somn si ascultam muzica. Nici macar la melodiile de la Uniklubi nu am tresarit. Probabil din cauza asteptarii aceleia ciudate. Insa nici acum nu imi dau seama ce asteptam cu adevarat. Pauza? Sfarsitul orelor? Tramvaiul? Parul blond? El? Il asteptam pe el? Nu stiu. Incerc sa ma gandesc. Am incercat sa pun ideile, toate ideile cap la cap, azi-noapte. Tot ce s-a intamplat a fost aparitia unui vis destul de monoton. Adica, nu a fost actiunea de altadata ci o taraganare a vietii oamenilor pe care ii intalnisem... Si ceea ce a fost ciudat... M-am trezit intrebandu-ma asta: "Dar de ce nu l-am visat pe el? Trebuie sa ma culc la loc sa il visez pe el." Insa, imediat am realizat ca de-a lungul visului, el a aparut in fiecare secventa. Tin minte ca vazusem vag si pletele blondului. De ce oare mi-am pus acea intrebare cand am deschis prima oara ochii? Nu mai inteleg nimic. Si aceasta neintelegere a venit odata cu faptul ca nu stiu ce dracului tot astept. Devine iritant sa nu stii nimic. De simtit, bineinteles stiu. Blondul imi place tot mai mult. Iar el este un prieten. Asta o stiu sigur. Probabil mingea de baschet primita ieri in cap m-a afectat. Nu pot sa realizez ce altceva poate fi.
Sä oot kuin jää, kukaan ei voi koskettaa sua...
Cantecul nu e al trupei Uniklubi ci este un cover facut de ei dupa o alta trupa. Insa vocea lui Jussi suna minunat, cuvintele din Jää curg frumos dupa melodicitatea glasului sau.
Cat despre romanul meu... in ultimul timp a cam stagnat. Nu stiu cand o sa mai incep sa scriu. Poate atunci cand se va sfarsi cu asteptarea asta dupa acel ceva, inca necunoscut. As bea niste bere acum, azi, cand ascult numai Uniklubi. Ja sävelmä enää kuolee! Hiito!
Sä oot kuin jää, kukaan ei voi koskettaa sua...
Cantecul nu e al trupei Uniklubi ci este un cover facut de ei dupa o alta trupa. Insa vocea lui Jussi suna minunat, cuvintele din Jää curg frumos dupa melodicitatea glasului sau.
Cat despre romanul meu... in ultimul timp a cam stagnat. Nu stiu cand o sa mai incep sa scriu. Poate atunci cand se va sfarsi cu asteptarea asta dupa acel ceva, inca necunoscut. As bea niste bere acum, azi, cand ascult numai Uniklubi. Ja sävelmä enää kuolee! Hiito!
vineri, 8 ianuarie 2010
Unelma.
Imi place turcoazul. Si visul pe care l-am avut cu ceva timp in urma. Poate ca totusi am dormit in dimineata aceea a primei zile din ianuarie. Incep sa imi reamintesc, insa foarte vag. Intai as vrea sa fac o paranteza. Atunci cand citesc Noaptea de Sinziene si cand ascult Kylmää ma gandesc la el mult mai mult si mi se pare ca toate aceste 5 lucruri se potrivesc: cartea lui Mircea Eliade, cantecul trupei Uniklubi, culoarea turcoaz, Finlanda si EL. Deocamdata fara povestiri cu Aaron si Caselika, fara Sebastian Demeteru si Otilia Barbu, numai eu si el. Nu stiu cum sa incep. Si nu zic asta pentru ca nu imi gasesc cuvintele ci pentru ca nu stiu daca exista cuvinte. Oarecum, e o apoteoza a acestei prietenii, nu de catre mine personal ci de catre sentimentele mele. Nu chiar o apoteoza, insa, ceva destul de asemanator. Nu trebuie sa imi fac griji pentru respect si sinceritate, acestea fiind deja asigurate. Nu imi pot aduce aminte ce se intampla in zilele in care am vorbit mai mult cu el. Stiu doar ca au trecut aiurite pe langa mine, fiecare din secundele celor 24 de ore, cutremurandu-ma. Dar sa incheiem cu lucrul asta. Sa revenim la visul acela care pana la urma l-am avut. Se intindea patul alb in fata mea. Coltul din partea dreapta era mai lasat. Statea pe o parte, cu fata spre perete si nu spre mine, el. Era nud. Stiu ca am inceput sa ma dezbrac si asteptam cu o nerabdare cumplita momentul in care urma sa ii ating parul. M-am asezat intr-un final pe pat. Nu stiu daca era rece sau cald, lucru care ma lasa nedumerita si astazi. Stiu numai ca l-am luat in brate si am inchis ochii. Mi-am strecurat mana sub capul lui si i-am prins intre degete buclele castanii si buclele blonde. Nu tin minte decat moliciunea lor. Parca simt si acum si parca chiar le-am atins in dimineata aceea in care in realitate, probabil dormea; simt inca acea catifea a lor, intregul par care curgea molatec de-a lungul mainii mele. Imi amintesc mai apoi, imagini in care se trezea si eram imbratisati. Ochii lui verzi nu aveau nicio picatura maro. Lumina orbitoare a lor, fiindca intotdeauna i-am gasit sclipitori, acea lumina aprinsa, se scalda in verdele nici prea inchis dar nici prea inchis.
- Sinä olet kaunis!
Ja unelma surmansa ja oli onnellinen.
- Sinä olet kaunis!
Ja unelma surmansa ja oli onnellinen.
joi, 7 ianuarie 2010
Kylmä tammikuun
Atunci cand incepuse sa se lumineze. Primul rasarit al soarelui incetosat ce avea sa apara mai tarziu. In clipa aceea stiu ca stateam la fereastra si faceam poze, fara sa ma gandesc la altceva in afara de negura deasa. Nu imi amintesc prea bine... insa am adormit cu ceva in gand, ceva care a tot continuat sa imi tulbure somnul... Astfel am inchis ochii, insa somnul cu visul in care probabil trebuia sa il visez pe el nu a aparut. Aveam decat imagini pe care singura, mintea mea le-a creat... Patul rece sau cald... Si buclele parului castaniu rasfirate pe perna, cateva suvite curgand printre degetele mele. Nu am ce recunoaste, daca v-ati gandit la asta. Si eu sunt nu contrariata, ci nestiutoare; nu stiu ce sa cred despre toate acestea. Desigur, in orice prietenie exista o atractie, cat de mica, cat de deosebita, insa aici nu e vorba de acea atractie... Adica, ceea ce vreau sa spun este ca nu il visez din cauza ca este kaunis sau pentru ca ma gandesc la el ci doar pentru ca... nu am o explicatie. Nu pot avea o explicatie. E imposibil acest lucru... Nu stiu de ce cateodata visez ochii lui verzi care bat inspre caprui. Chiar nu stiu acest lucru, insa nici nu ma obosesc sa aflu. Probabil ca nici nu exista vreo explicatie. Doar se intampla. Cat despre ceea ce scriu, acea povestire/nuvela, chiar acum continui, capitolul 3. Si abia astept sa vad ceea ce se intampla in acesta, pentru ca momentan nu am nici cea mai mica idee ce as putea scrie.
Huomenna, ilma oli kylmä ja silmänsä olivat vihreät...
miercuri, 6 ianuarie 2010
Kaunis... hän on kaunis!
Taivas oli sininen ja ilma oli kylmä... Ma saturasem de noroiul Bucurestiului. M-am afundat nu in lectura cum obisnuiam ci in scris. Incerc sa imi fac un plan, dupa care mi-as continua povestea. Caut sa gasesc cuvintele nu potrivite ci perfecte, fiindca vreau, imi doresc sa imi iasa acest lucru undeva peste asteptarile mele. Ceea ce se intampla este deja intuit, melodia pe care am sa scriu acea parte care ma va bucura peste masura, cantecul este stiut... Astept numai acea inspiratie... pe care o am intotdeauna cand el apare in preajma mea. Chiar acum putin timp ma gandeam la intamplarile nu as spune infaptuite de soarta ci pure intamplari, desi imi place sa glumesc pe seama unui destin care nu cred, cel putin nu acum, ca exista. Vorbeam despre intamplarile succinte care m-au adus in pragul scrierii unei povestiri si a unui roman, intamplari succinte care m-au cam schimbat in ultimul timp. Voi incerca sa ma limitez la ceea ce trebuie, insa pe alocuri, din lipsa mea de experienta, o sa revin si asupra unui lucru pe care am reusit sa il stapanesc in interior, insa care izbucneste la exterior. Sa vorbesc intai despre acesta ca sa ma linistesc in aceasta privinta. Sincera sa fiu, nu mai stiu ce sa cred. A fost ceva premeditat, evenimentul din seara aceasta? Dar, cand ma gandesc la toate celelalte, nu cred ca a fost premeditat in vreun fel... In fine... spuneam ca nu reusesc sa mai stapanesc gesturile mele. M-am prins eu pe mine, si m-a prins si el, cand nu il spionam, ci cand chiar ma holbam la el. Nu cred ca chiar ma holbam... Eram oarecum mirata, nu stiu de ce anume, eram bulversata de ceea ce simteam si de numele ei care imi tot striga in ganduri. Nu il studiam, doar imi placea sa il privesc. Parul, trecut de umeri, era prins intr-o coada la spate, iar cararea nu era deloc pe mijloc, ci de la dreapta spre stanga, si suvita mai scurta atarna pe langa fata. Astfel, blondul parului curgea pe langa obrajii sai neinrositi de la frigul lui ianuarie, iar ochii isi pastrau inca albastrul senin. Nyt... niin... sa revenim la subiectul principal. Da. Ascult iarasi Kylmää... Parul castaniu - mai inchis ca niciodata parca - atarna diferit, coada era micuta, prinsa un pic mai sus ca de obicei. Borrowed again his anorak... Oli kylmää ja ... ma opresc aici. Un detaliu deloc important, insa care acum mi-a atras atentia... Caldura vocii sale parea sa strabata tot frigul; cu toate ca nu eram prea apropiati unul de celalalt, o simteam de parca vorbea langa buzele mele. Vroiam sa scriu altfel... dar voi lasa asa... Niin helvetin kylmää... Kyllä, se on kylmä, nyt... ja taivas on musta. Ja mitä? Haluan vihreät silmäta, haluan hänen hymy, ja mitään ei ole kaunis... ja äänensä... on ja kauniimpi... L-am mai intalnit azi, o data pe scari, atunci cand venea la liceu... Ce imi amintesc? Caciula neagra, desigur... Si la plecare tot aceasta... Mi se pare ciudat, caci vreau sa scriu despre ochii lui verzi, verde care se oglindeste intr-un caprui senin, si atunci cand mi-l infatisez in fata gandurilor mele ca si cum ar fi langa mine, nu mai pot scrie si incep sa imi fac diferite idei pentru felul cum este el. Nu. Nu cred tot ce zice lumea, despre chestii de acest gen, despre zambete, despre gesturi si comportament. Nu pot crede asa ceva, nu pot crede in imbecilitatea si naivitatea altora care vor de la viata aceasta tot ce e bun pentru ei. Intr-adevar, situatia asta, pe alocuri, in momente mai ciudate, in care suntem ametiti din pricina bauturii, desigur, nu se limiteaza la atat cat trebuie. Dar, luciditatea... luciditatea... nici ea nu ne aduce pe drumul pe care il incepusem... Oricum nu conteaza, stiu ce cred, stiu ce simt. Tind sa cred ca am apucat pe drumul asta nu asa cum mi-am spus intaia oara (pentru a scrie) ci pentru ca mi-a fost atrasa atentia... Nu dau lucrurilor neimportante o insemnatate prea mare, insa lucrurilor ce imi atrag atentia intr-un mod deosebit, care difera de toate celelalte din jur, ei bine, aceste lucruri mi se par importante si imi capteaza orice atentie, insa ma si aduce cu picioarele pe pamant... Hiito! Hän on kaunis!
Rakastaa?
Este timpul sa acord acestor ganduri care ma macina, macar o farama din timpul meu. Sunt gata sa dezvalui o imagine ciudata a sentimentelor mele, fiindca nu mi s-a mai intamplat sa apuc o carare ca aceasta. Oui, oui, ma petite aubergine, oui, ma topesc ca un om de zapada langa un cuptor. Fucking true. Macar acum stiu asta, macar mi-am dat seama de acest lucru. Nu stiu cate trepte urc, cate cobor, cate salutari, cate priviri azurii si cate infatisari blonde am vazut. Nu pot descrie asa cum trebuie chestia asta. Nu depasesc cu niciun pic limita normalului, nu trec de limita pe care mi-am impus-o. Incerc totusi sa il vad mai mult. Da, intr-adevar nu trebuie sa iasa in evidenta, mai mult trebuie ascuns, trebuie sa fie totul subtil... Insa telefoanele, numele... Mai ales numele... ma inspaimanta cand il aud cum imi inconjoara gandurile intr-un tipat mut. Si tocmai aceasta tacere imi urla si mai tare in idei, imi distruge niste lucruri mai putin importante dar ma lasa sa ma concentrez asupra unor chestii care sunt necesare, insa ma debusoleaza in lucrurile mici, neinsemnate. Prin urmare gandurile mele pentru tine sunt la locul lor, neatinse, fara a fi deloc obidite de el si ea. Este ceva as putea spune, destul de ciudat, pentru ca nu e genul meu sa ma gandesc la asa ceva. El si ea. But how hard can it be? I can live with it, so I'm just fine. Inca fericita, inca bucuroasa (datorita vietii, muzicii, berii si a ta ...this is more incredible than I actually thought) si inca imi pastrez armonia ideilor. Nu sunt distruse in totalitate. De trei ori imi tipa in cap numele ei dar de cateva zile, mai precis cinci, aproape sase zile, am reusit sa ma controlez in sfarsit si chiar sa ma obisnuiesc. Viking metal. De asta am nevoie. Black si Viking Metal. Oricum, asta ascult cel mai des, exceptand marile excese de Uniklubi si cele doua melodii ilustrate in postarile anterioare. Cat despre lucrusorul numit "iubire" nu cred ca e cazul in momentul de fata. I just like the blonde guy... the cute blonde guy, "cu ochi de azur" (citandu-l pe Cezar Petrescu in Baletul mecanic). Deci, nu cred ca e vreun fel de iubire... e doar o mica atractie? Ei, en usko, että se on rakastaa... ja lumi tanssia ajatuksiini...
Day turns to night repeats the sin
I'm in lust so let love reign...
Day turns to night repeats the sin
I'm in lust so let love reign...
marți, 5 ianuarie 2010
Perfect harmony - Puppet & Puppeteer
Wood and straw can't speak...
Influente folk in muzica aceasta usor romantica. Cu asta am sa incep. Si noaptea, si ziua, si cand dorm, si cand scriu, melodia aceasta ma incanta de fiecare data. Si ma impresioneaza mai mult cand o ascultam impreuna - tu acolo, eu aici - fiindca atunci rasuna parca mai frumos versurile...
What am I without your tender touch -
The hands to hold and guide me
What purpose has a puppet with no puppeteer beside me?
I do not care I have no hair -
My painted face is scratched
But fear my wooden heart will shatter
With no strings attached.
Cand era noaptea aceea prea albastra, cand nu puteam sa adorm, cand vorbeam la 3 dimineata prin mesaje, atunci ascultam asta. Si totusi, de atunci, pana acum, in tot acest timp nu am simtit nimic ciudat, nimic aiurea, doar o profunzime neobisnuita si o placere extraordinara de a sta in preajma ta.
(...) my heart is pure and true
And the only riches that I have -
The love I feel for you.
Si nu este genul... acela... de a simti, e un sentiment placut, o prietenie placuta.
- Salutare!
Believe it or not, I felt still crazy.
Ja että hymy... on kauniimpi!
Acum mi se pare prosteasca seara aceasta. Nu e nimic de facut, doar de ascultat muzica si scris. Chiar acum, playlistul a selectat intamplator, No strings attached.
Nu mai am starea aceea vehementa, iar maine voi termina nuvela sau povestirea mea. Probabil am sa postez partea care mi se pare mie mai frumoasa si mai interesanta. Stiu numai ca va fi vorba despre Uniklubi si melodia care imi place cel mai mult. Insa, nu despre asta trebuia sa vorbesc aici. Voi scrie un post despre asta.
Momentan, I'm fond of this song... Song with puppets & puppeteers.
Kaunis laulu!
Perfect harmony - Bardish thought
Nu imi aduc aminte ziua exacta, stiu insa ca era seara. Noaptea, mai bine zis, trecut de orele 1. Versurile, melodia, da, le stiam, desigur. Romanul meu infatiseaza perfect intr-unul din capitole aceasta muzicalitate a cuvintelor de mai sus. Bineinteles, cantecul e printre preferatele lui. Cuvintele, sunt imbinate intr-un mod perfect. Toti care au fost prezenti acolo, in ziua acelui concert, au cantat live, impreuna, iar solistul, bineinteles, pe alocuri cantand cate un vers, a lasat glasul publicului sa curga peste linistea asurzitoare a noptii...
Stiu si simt parca, tot, acum. Fiecare atingere, fiecare privire, ora de franceza, ora de sport, ora de fizica... Unde l-am mai privit? Unde i-am mai atins mainile? Ora de chimie...TIC... Inca nu e vag... asa cum m-am gandit ca va fi. Pana acum a fost tot asa... Muuta kaikki, niin, yhtäkkiä? Stralucirea oribitoare a ochilor rasuna in gandurile mele si acum... dupa atata timp... Atata timp? Nu. Nu este deloc mult... Sunt doar cateva ore... Cel mult sase. Ma refer... timpul acela... primele dati, primele dati care au trecut repede... Parca acum ar fi iarasi octombrie, iarasi cald si la munte frig si zapada... Octombrie... Lokakuu...
Sa ma refer la Bard's Song...
E un lucru linistitor, pe mine cel putin ma face fericita, fericita in sensul ca ma bucur de fiecare vers, fiecare rima, fiecare ondulare a vocii... Mi-ar fi placut sa fiu acolo, in publicul acela... Sa cant versurile acestea, acolo, impreuna cu...tine.
Mi se pare foarte ciudat pentru ca o data vorbesc cu tine la persoana intai, iar o alta data, la a treia. Am sa vorbesc la intaia pomenita, insa asa pare a fi un monolog. Ca sa lamuresc, nu vreau sa fie un monolog si nici dedicate tie toate acestea, vreau sa stiu cum vorbesc, sa stiu cum ma inteleg aici, cu mine insami, nu pentru ca nu reusesc sa ma descurc eu cu gandurile mele, ci ca sa nu mai fie atatea cuvinte aruncate la intamplare.
Prin urmare, ma voi referi la tine ca si cum in acest moment ai fi aici. E un fel de a vorbi... Cred... Mai repede un fel de a irosi cuvintele, pentru ca de scris la roman nu prea am chef, asadar voi scrie aici cat de mult pot.
Ruskeatukkaisia... ja vihreät silmät...ja Bard's Song...
Beer (olut)
Berea. Intr-adevar bautura mea preferata. Imi aduce aminte de multe lucruri berea. Halba de bere pe care de cand eram mititica obisnuiam sa o ridic spre cer si sa ma multumesc cu albul murdar al tavanului. Bineinteles, intr-o zi voi ridica o halba de bere blonda, o voi ridica in aer liber, undeva in Finlanda, iar cand am sa privesc spre cer, voi vedea un albastru pur ce se va intinde in fata ochilor mei. Sper ca vor privi impreuna cu mine, si ochii verzi ce bat inspre caprui, acel orizont poate turcoaz... Si nu doar sper, pentru ca se poate nu implini ci indeplini aceasta cerinta disperata a mea, intr-o clipita. Nu am mai citit de cam mult timp sau cel putin asa mi se pare. Nu am mai citit nimic nici in finlandeza, ceea ce ma cam enerveaza. Sunt o fire cateodata delasatoare, ma apuc de un lucru si nu il duc la bun sfarsit. Mi-ar placea sa incep acum o carte care sa infatiseze si Finlanda, si pe domnul de geografie (care este absolut kaunis, älykäs ja ihana) si ochii lui verzi, probabil si prietenii sai... Insa am uitat ca acest lucru se intampla deja, iar cartea aceasta pe care astept sa o citesc, o citesc concomitent cu fiecare rand pe care il scriu in ea. De la un timp, in fotografii si cand il vad, ochii lui mi se par ca incep sa luceasca intr-o culoare parca verde-chihlimbarie... Cand capruiul se topeste in verdele arzator, aceasta culoare prinde viata si se aprinde tot mai tare... Si nu stiu din ce cauza dar astazi mi s-au parut mai luminosi ca niciodata. Si parul, parca astazi era si mai frumos, oricum, hän on kaunis! Am visat intr-o noapte buclele acelea castanii, brazdate de blondul inchis (doar pe alocuri) si el band bere blonda (ale) dintr-o halba de fier... Nu imi aduc aminte bine privirea scaldata in verde si nici sprancenele groase si mult mai inchise ca parul, imi aduc aminte doar de mainile alb-roze, cu degetele sale subtiri si lungi, cu acele inele... Live olutta!
duminică, 3 ianuarie 2010
The Flame Still Burns
Imi place un lucru atat de mult. Faptul ca imi aduc aminte de anumite lucruri, carora nu le mai dadusem importanta din cauza altor sentimentele care isi facusera loc... Dar nu sentimentele astea care s-au dus sunt importante... Ci amintirea acestui lucru care izvoraste din neant parca... acest lucru este important. Stii, tu reusesti sa imi aduci aminte de lucruri pe care le-am cam uitat, si tie iti plac acestea... Si asta face ca flacara cu care sentimentele mele ard de nerabdare sa mai descopere inca ceva, o face sa arda in continuare, si mai puternic... De Solstitiul de Vara la finlandezi, se aprind pe micile insule niste focuri imense, pentru a celelebra sarbatoarea aceasta... Asa se intampla cu ceea ce simt. Inflacararea cu care traiesc secundele astea devine... din ce in ce mai frenetica... So, my dear friend... The Flame Still Burns si acum ascult melodia aceasta, si imi aduce aminte de ceea ce simt atunci cand ploua sau ninge sau de ceea ce simt mai tot timpul, o implinire a vietii. Nu, si nu! Nu vreau sa par sentimentala, vorbesc despre niste lucruri firesti, normale, evidente, pe care le las sa curga... Atata tot. Asta nu ma poate numi sentimentala. Nu e o iubire, nu este o pasiune, este o prietenie. Si prietenia asta este mai presus decat orice altceva, asta este oarecum evident. Sinceritatea merge pana la capat intr-o prietenie... Si asta pretuiesc. Nu stiu niciodata cum sa inchei, pur si simplu inchei. Afara sper ca tot mai ninge. Nu vreau sa ma uit pe fereastra. O sa imi inchipui buclele castanii si suvitele blonde iarasi, insa sa stii, vreau ca tu sa stii ca
And the flame still burns
It's there in my soul
For that unfinished goal
And the flame still burns
For the glimmer back then
It lights up again in my life
si asta este pentru ca nu stiu ce mi se intampla de la un timp, mai precis dintr-o zi in care am inteles ca viata este un prilej de bucurie, chiar daca uneori o urasti...
And the flame still burns
It's there in my soul
For that unfinished goal
And the flame still burns
For the glimmer back then
It lights up again in my life
si asta este pentru ca nu stiu ce mi se intampla de la un timp, mai precis dintr-o zi in care am inteles ca viata este un prilej de bucurie, chiar daca uneori o urasti...
Lumi
Uniklubi ascult iarasi. A trecut si ziua asta sau ...e pe sfarsite. Deja s-a innoptat de ceva timp. As fi vrut sa mai scriu la romanul meu, insa trebuie sa si reiau ultimele parti ale capitolului VI neterminat, parti care imi displac: prea simple! Sa vorbim despre vreme, mai intai... Nu este prea frig, nu a inghetat balta din gradina fabricii din dreptul blocului meu. Totul insa, este inzapezit. Copacii imbracati in haina lor argintie, iar pamantul tot si parca si lacul, albe. Cerul negru, impanzeste pana la jumatatea orizontului intregul peisaj prin intunericul sau, iar cealalta jumatate a zenitului este cenusie, terminandu-se cu o urma mare si alba - pamantul - la randul ei impodobita cu copaci si masinile de pe trotuare. Niin sinä ompelet sulan kerrallaan pieniin siipiin se aude acum si se potriveste ritmul melodiei cu vremea de afara, se potrivesc parca si versurile... Cuvintele se leagana si se impletesc cu fulgii de zapada ce danseaza lent si se unduiesc in bataia prea usoara a vantului sau doar se lasa in voia gravitatii... Nu stiu la ce ma gandesc. Acum scriu toate acestea, si mi se pare ca am inceput sa imi amintesc si sa pot resimti diferite sentimente pe care le simt atunci cand ploua sau ninge. Am aceeasi stare. Sunt fericita, exaltata, emotionata din nu stiu ce pricina. Facand o paranteza, imi aduc aminte deloc vag o zi la liceu. Eram emotionata, nu stiam cum sa calc, cum sa ma uit, unde sa ma uit, cu ce gravitate a pasilor sa imi duc mersul, cum sa raspund la telefonul care suna in prostie si eu nu imi dadeam seama... Eram atat de inconstienta... Intr-adevar m-a observat, am staruit prea mult in acel loc, insa fara sa vreau. Dar potrivirea fantastica, faptul ca era si el acolo, in acelasi timp... Atunci mi-am inchipuit cum ar arata...nud. Nu bausem nimic in ziua aceea, eram perfect lucida, insa ceva ma tot impingea sa gandesc asa. Dar sa lasam asta. Sa revenim la starea aceasta care perpetua. Ma simt oarecum implinita, in ciuda faptului ca multe lucruri pe care vreau sa le pun pe picioare inca nu pot... Un val ciudat ma inconjoara... Nu imi amintesc vreun moment in viata mea in care am mai simtit ceea ce simt acum, poate nici atunci cand eram mica si ma bucuram de orice lucru neinsemnat. Vreau sa stiu multe, vreau sa am multe, si totusi acum (ca niciodata) ma multumesc cu ceea ce am, ceea ce este intr-adevar o a dracului de noua chestie. (Hah! Never thought of this till now... It's something...) Tind sa cred despre mine ca eu gandesc mult. Si ma refer la aceasta gandire ca la o analiza pe care mi-o fac mie insami... Strange... isn't it? Or... is this the way out from what I misunderstood once? Have no fucking idea. Viilenee ja hengitys höyryää ... frumoase versuri, din Kylmää poate chiar cantecul ce imi place cel mai mult in aceste momente. Maine ma duc la scoala, si va fi kylmää si tot va ninge... Lumeen... ei sateen... As vrea sa vad ochii verzi aprinsi in culoarea lor ce curge cateodata intr-un maro cald, as vrea sa ii vad, iar in fundal zapada alba si sclipitoare, insa nu atat de luminoasa ca lucirea verde a ochilor... Niciodata ca ea... Si parul sa atinga zapada, buclele sa fie inghetate, apoi sa se onduleze si mai mult si sa fie la fel de matasoase ca inainte de atingerea zapezii...
Lumi ja vihreät silmät...tekevät minut onnellinen.
Lumi ja vihreät silmät...tekevät minut onnellinen.
vineri, 1 ianuarie 2010
Black Roses
Ajung iarasi la acelasi subiect. Se intampla multe, simultan si le fac fata cu greu... Macar de m-as putea abtine sa nu mai vorbesc cu mine asa ci doar in gand... Nu stiu cum sa povestesc totul. Are insemnatate fiecare lucru ce mi se intampla acum.
Roses are black roses for you today...
Tind sa cred ca in orice prietenie exista un pic de atractie fizica... Si sincera sa fiu...aici este cazul? De as fi putut fi mai ametita... acum nu as fi retinut toate acestea si mi s-ar mai fi usurat munca aceasta grea... De ce ma tot gandesc la trandafiri, la el? Nu pot sa inteleg... Le dau prea multa insemnatate dar simt ca sunt importante si nu pot sa le las in voia sortii... Sau daca le las in voia sortii, ma intorc de unde am plecat, adica la aceste ganduri...
But once you had a red rose on your hands...
Roses are black roses for you today...
Roses are black roses for you today...
Tind sa cred ca in orice prietenie exista un pic de atractie fizica... Si sincera sa fiu...aici este cazul? De as fi putut fi mai ametita... acum nu as fi retinut toate acestea si mi s-ar mai fi usurat munca aceasta grea... De ce ma tot gandesc la trandafiri, la el? Nu pot sa inteleg... Le dau prea multa insemnatate dar simt ca sunt importante si nu pot sa le las in voia sortii... Sau daca le las in voia sortii, ma intorc de unde am plecat, adica la aceste ganduri...
But once you had a red rose on your hands...
Roses are black roses for you today...
Tavan bleumarin
Odata cu lumina care anunta o zi incetosata, rece si ploioasa, m-am intins pe pat. Asternutul era cald. Sau poate mie mi s-a parut. Cateodata inflacararea cu care unele sentimente ma cutremura, imi da senzatii ciudate (si nu ma refer la senzatiile NORMALE pe care orice om...le simte...ci unele cu totul de alta natura, mai mult psihica...in fine...you got the point) ... Sa lasam asta. Nu am dormit deloc. Am urmarit niste umbre efemere pe tavan. Tavanul, odata alb - in miezul zilei - acum era de un bleumarin intunecat, asemenea valurilor involburate ale oceanelor in prag de furtuna. Am stat, fara sa pot adormi caci imi veneau in minte chestii cu totul si cu totul straine de mine...Adica nu cunosc persoanele la care ma gandeam...Insa gandirea asta cu o asa de mare intensitate mi-a pricinuit timpul pierdut, in care nu am inchis deloc ochii. De asta acum, simt o usturime teribila si am ochii rosii, atat de rosii...parca ar fi scaldati in Bloody Mary. Ador Bloody Mary-ul. Insa nu am totul necesar sa mi-l pregatesc. Maine probabil voi fugi pana la vreun bar... Dar nu asta era important. Intr-adevar lucrurile cu baiatul si fata (persoane inca necunoscute pentru mine) nu sunt chiar neinsemnate... Dar gandurile mele, pe langa aceste doua carari...a mai plecat pe o a treia. Nu stiu cum sa descriu asta. In orice caz, ma vedeam in patul rece sau cald... Nu am sa il intreb cum a fost asternutul... Am sa ma tot gandesc la asta, sa imi fac posibilele scenarii... Un impuls: adresa si plecam ca o sageata catre tinta. Dar acum sa lasam astea... Sa lasam totul... E totul consumat... Sau poate ca nu si plec iarasi catre un pesimism pe care am inceput sa il detest pe de-a-ntregul. Da. Are insemnatate totul. Mai mult sau mai putin. Mai mult acel pat... Cu raceala sau caldura lui... Acel pat in care statea intins pe o parte iar eu il luam in brate, ii atingeam mainile alb-roze. Da. Despre asta tot vreau sa vorbesc si nu stiu cum sa vorbesc. E vorba despre simtire. Si nici macar prin pictura, scris nu se reda ce simti, nici printr-un cantec...Poate mai multe melodii adunate... Insa nici acestea nu ofera o imagine in detaliu a unui sentiment. Ce as putea spune? Era un sentiment minunat, beatitudine cred si chiar m-a impresionat acest simtamant, intr-adevar nu am fost mai impresionata de ceva legat de mine pana acum asa de mult ca in prezent. Dar nu doar beatitudinea putea "fotografia" sentimentul ci o multime de alte mici sau mari emotii... Asadar...si acum ma uit catre tavanul tot bleumarin caci s-a innoptat ca si in dimineata care a trecut...plina de clipe...unele contradictorii...clipe, momente deosebite.
Involburat
Ceata acopera totul intr-un val cenusiu. Cerul pare albastru, insa este strabatut de nori sangepi. Se inalta involburata spre zarile indepartate, se coboara catre pamantul inghetat dar umed. Tot valul de negura capata o alura innourata. Intreaga priveliste pare o fotografie, pare o imagine reprodusa dupa romanele rusilor.
Vreau un cer rosu in locul acestuia, insa simtamantele imi cer sa las cuvintele asa cum sunt, sa nu le interpretez, fie in prea bine, fie in prea rau. Cerul merita acest albastru tulburat de cenusiul cutremurator. Si voi lua ca atare ceea ce simt, fara nici un fel de jena, fara pic de mandrie care nu isi are locul, fara opinii inopiante, fara sens.
Vreau un cer rosu in locul acestuia, insa simtamantele imi cer sa las cuvintele asa cum sunt, sa nu le interpretez, fie in prea bine, fie in prea rau. Cerul merita acest albastru tulburat de cenusiul cutremurator. Si voi lua ca atare ceea ce simt, fara nici un fel de jena, fara pic de mandrie care nu isi are locul, fara opinii inopiante, fara sens.
Si da, acum voi adormi, si voi visa ceea ce mijeste inauntrul ideilor mele. Nu trebuie luate in considerare cele mai de sus, ca fiind prea emotionale, caci sunt doar niste descrieri oarecare, la modul cuvenit, adica artistic. Inchei noaptea aici. Intr-adevar nu am sa scap de imaginea lui, nu am sa scap de ultimile vorbe ale lui.
Aurinko?
Parca incepe sa se lumineze. A fost o noapte lunga, insa nu chiar atat de lunga pe cat ma asteptam sa fie. Cand te bucuri de orice artificiu si cand te simti "intr-o stare de beatitudine" (citandu-l pe Mircea Eliade) intotdeauna trece repede timpul. Nu as putea spune beatitudine ci o farama de fericire, risipita asa, la intamplare, aleator prin colturile sentimentelor si ale buzelor. Printre plopii din apropiere o urma de cer senin...o urma de albastru pur si rece se strecoara subtil... Oare va fi soare? Astept soarele sa rasara. Insa acum... Un alt soare... Eram mai demult...nu tin minte cu exactitate...altii ar spune ca au avut o revelatie, insa eu nu cred in astfel de lucruri (decat in conditii cu totul si cu totul dubioase in realitate) si deci as putea sa afirm ca...am avut parte de o experienta cat de cat bizara. Nu voi spune intreaga poveste...caci porneste de la incipitul lui octombrie...daca nu finele lui septembrie...Voi vorbi numai despre soare... Eram la scoala. Soarele batea asa cu putere cum ar fi batut acum si ascultam un cantec la scoala. Parca imi amintesc, era undeva in noiembrie la sfarsit... Ascultand cantecul, cu stropi de voiciune in versuri si ritm, soarele incepuse sa straluceasca chiar, desi era cam frig... Urmaream totul de la etajul unu. Vedeam fiecare miscare a celor care intrau in curtea liceului. Nu ma asteptam. Tocmai ma intorsesem cu spatele la fereastra. Vroiam sa le spun tuturor, caci trebuia mai pe urma sa mergem la ore... ca afara este un soare orbitor insa nu este de ajuns stralucitor. Mai trebuia scanteia... Mai trebuia un soare care luceste zilnic puternic, plin de viata. Insa m-a oprit din ceea ce vroiam sa spun, o raza a sa ce se reflecta intr-un tablou si neaparat nu era o raza directa ci la randul ei reflectata in geamul vreunei case vis-a-vis de liceu. Am ramas cu acele cuvinte nerostite insa, in clipa cand m-am intors, am vazut o silueta ce imi sare in ochi ori de cate ori am ocazia sa o zaresc. Buclele erau de aceasta data de-un saten inchis. Soarele din cer se reflecta cu insufletirea cuvenita in aceste suvite blonde si castanii ale lui.
M-am inselat...Afara nu se lumineaza. Poate nici nu va fi soare in ziua care inca nu vrea sa isi deschida zborul...
M-am inselat...Afara nu se lumineaza. Poate nici nu va fi soare in ziua care inca nu vrea sa isi deschida zborul...
Intuneric
E intuneric afara. Este ora 5:00 dimineata. Inca negru afara. Si nu adorm. Nu pot. Ma gandesc la romanul meu, si astfel mintea imi zboara spre Finlanda. Este aiurea sa nu poti sa te culci, sa nu poti sa te duci pana in pat, sa nu poti sa visezi (inca) ceea ce vrei... Dar Finlanda...Finlanda o port cu mine, pretutindeni. Nu stiu daca mai vreau sa plec de pe pamanturile sale atunci cand o voi vizita. Iar aceasta vizita, ca si celelalte lucruri care au decurs excelent...va fi neprevazuta.
Inca e negru cerul. Nu sunt stele, nu sunt nori. Un negru nesfarsit...Insa ceata pare ca s-a mai domolit.
Some black roses on the floor...
But once you had a red rose on your hands
And spread its seeds away while hoping they blossom red
Sound and safe from that tained soul of yours
Nu se lumineaza. Inca nu. Astept lumina, poate atunci voi adormi...in gand nu cu iluzii ci cu vise...vise ce se vor grava in petalele unui trandafir rosu sau negru. Astept sa primesc, nu ca fiind o surpriza ci din rugamintea mea...un trandafir, un trandafir sangeriu...Astept. Acum...mintea mea este intr-adevar prinsa intre contradictii tot mai mari...vreau Intuneric. Sa stau sa ma gandesc, la el...si la some black roses on the floor.
Patul rece sau cald
Mai bine as spune acum, ca sunt beata. Ceea ce urmeaza depaseste limita gandirii mele. Am un mic "discurs", palpitant, cu multe cuvinte "pompoase", "siropoase"...cum obisnuiti voi sa spuneti... Dar mai intai, folosesc acest cuvant, "pompos" pentru ca "ma petite aubergine", care a alergat 7 km pe bicicleta de interior, a folosit in dimineata aceasta, cuvantul respectiv. Cand mi se pune pata pe un cuvant, il folosesc de cate ori as avea nevoie de un sinonim al sau. Sa lasam asta...Prea multe explicatii, informatii suplimentare, inutile. Deci revenim. In dimineata aceasta. 1.1.10. Fix asa scrie pe telefonul meu. Este ora 4:12 cand scriu acum... S-a dus la culcare de cred ca exact 2 ore. Da. De 2 ore tot pierd timpul si somnul ala nenorocit nu mai vine, ceea ce ma irita. Am ramas si fara alcool ceea ce agraveaza situatia. Sa ma concentrez pe subiect. Intotdeauna cand vreau sa scriu ceva anume, sfarsesc prin a bate campii cu chestii redundante...Sa incep deci...Dar nu vreau ceva planuit, nu mai vreau lucruri planuite, caci toate s-au dus dracului pe apa sambetei. De cand am ramas asa, irosind timpul...fara macar a-mi continua..."operele", numai ascultand muzica...ma umplu de o plictiseala teribila. Vreau sa gasesc o melodie. Vreau sa gasesc un cantec despre trandafiri. Da, nu chiar prea de dragoste, asa un pic, dar cu trandafiri. Intai sa caut in cantecele mele, am nevoie de minute de gothic metal, dupa melodia All Over The World, No Strings Attached (acestea ne plac amandurora), vreau sa gasesc una gothic metal, chiar daca nu prea asculta, poate chiar am sa i-o recomand. So, let's see. One moment please. O sa caut dupa, iau o pauza de lapte. Vad ca o fac acum inadins si caut sa imi prelungesc aceasta stare...Ei, asta e acum. Fulga, here I come! So, I'm back. The milk is hot... Sa revenim. Da, chiar acum mi-a venit in minte Lauri Ylonen (o cu trema) si mi-am adus aminte de trupa lui, The Rasmus cu melodia Ten Black Roses. Da, aveam nevoie de astfel de versuri. Am sa scriu cateva din ele mai jos dar nu inainte sa mentionez despre faptul ca lui ii place The Rasmus.
When you're sad and no one knows it
I'll send you black roses"
Exactly what I needed. Asadar...tot ma gandesc acum la trandafiri si la el. Aceste ganduri combinate, impletite, imi aduc aminte de patul rece sau cald, caci nu stiu cum este, cum a fost, inainte sa se intinda in el. "Usa e deschisa". Da. Stiu ca sunt glume, insa sentimentele mele nu stiu acest lucru si nu ca se macina, nici vorba, ci doar tresar. Da, sentimentele mele traiesc emotii deosebite. Eu nu simt emotiile astea asa, nu le traiesc cu intensitatea cu care sentimentele mele le adauga freneziei lor. Insa mintea imi cam joaca feste. Da, tipul se ametise, vin, sampanie... Insa, "Usa e deschisa"...daca...nu conteaza. Nu conteaza asa, conteaza amintirea acestui timp, inflacararea cu care am izbucnit in ras, ochii verzi care tot staruie in mintea mea. Laptele, nu stiu de ce dar ma invioreaza si mai tare...Eu cand mai adorm? AM O POFTA NEBUNA IN A-L VISA. Ma poti crede...?Eu nu vreau sa cred asa ceva...cred ca tequila aceea isi tot face efectul, caci si durerea de cap e tot mai mare...de acolo ideea cu laptele. Oricum am sa ma culc la un moment dat...Am sa adorm si indiferent ce as visa, oricum am sa ma gandesc la "Usa e deschisa", la buclele castanii si suvitele de-un blond inchis, la ochii verzi, la mainile reci, din ziua aceea...si la patul rece sau cald in care probabil acum doarme, si unde, cu gandurile nicidecum efemere, cu iluzia unui trup cald, nud...as fi acolo...acolo unde as adormi indata, in patul rece sau cald.
When you're sad and no one knows it
I'll send you black roses"
Exactly what I needed. Asadar...tot ma gandesc acum la trandafiri si la el. Aceste ganduri combinate, impletite, imi aduc aminte de patul rece sau cald, caci nu stiu cum este, cum a fost, inainte sa se intinda in el. "Usa e deschisa". Da. Stiu ca sunt glume, insa sentimentele mele nu stiu acest lucru si nu ca se macina, nici vorba, ci doar tresar. Da, sentimentele mele traiesc emotii deosebite. Eu nu simt emotiile astea asa, nu le traiesc cu intensitatea cu care sentimentele mele le adauga freneziei lor. Insa mintea imi cam joaca feste. Da, tipul se ametise, vin, sampanie... Insa, "Usa e deschisa"...daca...nu conteaza. Nu conteaza asa, conteaza amintirea acestui timp, inflacararea cu care am izbucnit in ras, ochii verzi care tot staruie in mintea mea. Laptele, nu stiu de ce dar ma invioreaza si mai tare...Eu cand mai adorm? AM O POFTA NEBUNA IN A-L VISA. Ma poti crede...?Eu nu vreau sa cred asa ceva...cred ca tequila aceea isi tot face efectul, caci si durerea de cap e tot mai mare...de acolo ideea cu laptele. Oricum am sa ma culc la un moment dat...Am sa adorm si indiferent ce as visa, oricum am sa ma gandesc la "Usa e deschisa", la buclele castanii si suvitele de-un blond inchis, la ochii verzi, la mainile reci, din ziua aceea...si la patul rece sau cald in care probabil acum doarme, si unde, cu gandurile nicidecum efemere, cu iluzia unui trup cald, nud...as fi acolo...acolo unde as adormi indata, in patul rece sau cald.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
