Pick your artist
Charon
Describe yourself.
Sin
How do you feel?
Divine
Describe where you currently live...
Air
If you could go anywhere,where would you go?
House of the silent
Your favorite form of transportation
Ride on tears
Your best friend?
Sister misery
You and your best friend are...?
In trust of no one
What`s the weather like?
Gray
Favorite time of day?
At the end of our day
If your life was a TV show what would it be called?
As we die
What is life to you?
4 seasons rush
Your relationship
Bitter joy
Your fear
Erase me
What is the best advice you have to give?
Come tonight
Thought for the day
Desire you
My motto
If...
miercuri, 24 martie 2010
vineri, 19 martie 2010
Nunta in cer
Un roman pe care l-am citit in urma cu cateva luni... Nu m-a impresionat. Am crezut ca sub titlu se ascunde un mister. Insa, ultima pagina nu mi-a dezvaluit esenta mistica pentru ca nu exista. Si titlul, se potriveste atat de bine pentru un roman eliadesc. Dar... cum intotdeauna incep...niciodata nu spun la inceput ceea ce trebuie... Pornesc intotdeauna cu altceva. Acum sa trec la subiect. EI nu stiu cand au sa se desparta. Imi pasa...dar foarte putin. Mai pe scurt si mai la obiect, oarecum, nu doresc ca ei sa se desparta... adica, nu MAI am nimic impotriva ei. Trecand de la blond la persoana despre care vroiam cu frenezie sa discut, chiar daca in postarea anterioara nu credeam ca am ce sa mai scriu. Vedeti? De asta cred eu acum sau incerc sa mai cred iarasi in Destin. De ce? Nu e indeajuns de clar... Au vorbit. Sebastian Demeteru si Otilia Barbu au vorbit, ea i-a atins lui parul din nou... A fost o zi... as putea spune chiar frumoasa. Mai putin amigdalita lui Pando-vaca. (daca vezi asta nu te supara, stiu ca nu o sa te superi, nevasta)! Am pierdut eu snurul... si daca o sa am altul niciodata nu o sa fie ca cel pe care l-am avut... Cel de dinainte imi amintea cu fervoare de zilele in care nu exista in viata niciunuia fata asta... NU EXISTA. Acum, ca exista, toate acestea de dupa eveniment, nu mai au niciun fel de valoare sentimentala. Poate de aceea simt ca pierderea snurului negru a fost pentru mine, pierderea acelei perioade de timp... Poate de aceea am inceput sa citesc "Cimitirul Buna-Vestire" cu o asa fervoare. Nu imi pasa in ce fel sunt catalogata...daca traiesc in trecut si viitor sau prezent. Nu imi pasa. Eu nu imi ghidez Viata dupa gandirea ipocrita a altora. Eu traiesc asa cum imi permit eu si cum imi permite Destinul.
Intotdeauna mi-a placut numele Mircea... chiar daca e comun... De aceea un nou personaj al romanului meu, care va fi implicat in viata Otiliei Barbu pentru o perioada de timp... se va numi Mircea Mateescu. Cat despre Mircea (caci ne lipsim de formalitati) stie de toate. Un om cultivat. Nu am cuvinte. Asa are sa ajunga si prietenul meu Dan Voinea.
Intotdeauna mi-a placut numele Mircea... chiar daca e comun... De aceea un nou personaj al romanului meu, care va fi implicat in viata Otiliei Barbu pentru o perioada de timp... se va numi Mircea Mateescu. Cat despre Mircea (caci ne lipsim de formalitati) stie de toate. Un om cultivat. Nu am cuvinte. Asa are sa ajunga si prietenul meu Dan Voinea.
luni, 15 martie 2010
Norvegianul
Probabil aceasta (fiindca ma si port asa) va fi ultima mea postare aici. Nu s-a terminat monologul meu ci tot continui sa mi-l adresez, insa nu mai doresc sa scriu nimic aici. Nu mai vreau acest lucru din simplul fapt ca momentan (si probabil pe o perioada mai lunga de timp) am sa ma redresez, incercand sa aflu ce simt, pentru cine simt si mai presus de toate, sa rememorez Trecutul.
Am scris din roman. Am scris atat cat trebuie. Este partea plictisitoare. Adevaratul roman, in toata splendoarea sa, se va desfasura de acum inainte. Insa, partea aceasta pe care o voi scrie, va si cea mai frumoasa si cea mai fictiva.
Am pierdut multe in ultimul timp. Mi-am pierdut profesoara de romana pe care am indragit-o din prima clipa, pana acum si de-aici inainte si am pierdut singurul lucru de care ma agatasem. Mi-am pierdut acea bara de care ma sprijineam, am pierdut tot ce cladisem, din simplul fapt ca mi-a fost luat. Mi-a fost furat deloc cu delicatete, ci parca mi-a fost furat cu o ura desavarsita si neimpartasita. Acum ma gandesc... Nici nu stie ca exist. Nici nu stie cat dispret pot sa arunc asupra ei, si concomitent, cata multumire pot sa ii aduc. Sunt coplesita de sentimentul acesta de datorie pe care il simt fata de ea. Ea a fost cea care mi-a aratat ce simt, ce incepeam sa simt. Ea mi-a deschis ochii dar in fata unui fapt implinit. Nu regret nimic. Ar fi cel mai patetic lucru si cel mai jalnic...Sa regret ceea ce pretuiesc cel mai mult: prilejul de a demonstra ca exista un Destin. Din prima clipa... atunci... in lumina alba si orbitoare a becurilor din sala, atunci cand avea parul legat in coada la spate si juca volei...ATUNCI cand i-am zarit flacara verde a ochilor. A fost intaiul moment in care am realizat ce se ascunde in inima cuvantului "Destin". Am incercat sa privesc asemenea unui pictor, am incercat sa ilustrez Viata asemenea unui mare scriitor si mai mult decat atat am incercat sa redau totul, asemenea unui muzician. Insa, nu a mers. In cele din urma, am reusit sa ma pacalesc pe mine si sa ii mint pe toti. Dar nu am putut minti ceva anume: Destinul. El m-a ghidat pana aici. De acum depinde de mine. Nu e forta comprehensibila ci este forta mistica, o forta mistica in care am ales in cele din urma sa cred, aruncand tot altceva, debarasandu-ma de restul lucrurilor. Am pierdut in cele din urma, si snurul. L-am pierdut, pentru ca, vreau sa o cred sau nu, o accept sau nu, o inteleg sau nu, TE-AM PIERDUT. Si nu ma tem de nimic, nici nu imi pun sperante, nici nu imi imaginez. Ma incred doar, orbeste ca si mai inainte cand abia ne cunoscusem, ma incred in Destin, pentru ca presimtirea aceasta pe care o am acum - ca multe altele - nu este decat o presimtire... Simt ca exista Destin, simt ca Romanul are un tel. Ma incred in spusele mele, ma incred in "Noptile din Trondheim", ma incred in fata irealului actual, si ma inclin apoteotic in fata deziluziei, lasand-o sa se duca pe apa sambetei, primind ratiunea. Desavarsita ratiune.
Acum citesc "Domnisoara Christina", "Cimitirul Buna-Vestire", sfarsitul din "Zorii Rebeliunii", recitesc "Noaptea de Sanziene" si romanul lui DRP, "F".
Inchei, nu inainte de a spune ca vreau, imi doresc cu frenezie sa il reintalnesc pe acel om din statia lui 20. Cat despre L.M., in zilele acestea este, poate - in afara de mine - , singurul om in care ma pot increde, fara sa devin de o naivitate stupida.
Nu s-a incheiat nimic... Intocmai... abia incepe... Si, in sacru si profan, Otilia Barbu este indragostita (nebuneste pe moment, apoi sentimentul fiind de-un calm fictiv) de SEBASTIAN DEMETERU, cu palaria neagra si parul castaniu si ondulat, ochelarii negri si ochii de-un verde linistitor si bland, indiferent, egoist, netrecut prin lucrurile grele, sentimental mai deloc, intotdeauna cu caracterul brazdat de nerusinare si candoare, de farmec si luciditate, de o boare inceata de ingratitudine, insa mai mereu acelasi om plictisit si rareori surprinzator, un ateu in toata splendoarea, iubitor de Black Metal norvegian, care reuseste sa te faca sa ii vezi defectele iremediabile, sa nu zaresti nicidecum grozavia, sa te increzi in el si sa ii descoperi viata simpla si linistita, care te umple de o beatitudine călină.
Am scris din roman. Am scris atat cat trebuie. Este partea plictisitoare. Adevaratul roman, in toata splendoarea sa, se va desfasura de acum inainte. Insa, partea aceasta pe care o voi scrie, va si cea mai frumoasa si cea mai fictiva.
Am pierdut multe in ultimul timp. Mi-am pierdut profesoara de romana pe care am indragit-o din prima clipa, pana acum si de-aici inainte si am pierdut singurul lucru de care ma agatasem. Mi-am pierdut acea bara de care ma sprijineam, am pierdut tot ce cladisem, din simplul fapt ca mi-a fost luat. Mi-a fost furat deloc cu delicatete, ci parca mi-a fost furat cu o ura desavarsita si neimpartasita. Acum ma gandesc... Nici nu stie ca exist. Nici nu stie cat dispret pot sa arunc asupra ei, si concomitent, cata multumire pot sa ii aduc. Sunt coplesita de sentimentul acesta de datorie pe care il simt fata de ea. Ea a fost cea care mi-a aratat ce simt, ce incepeam sa simt. Ea mi-a deschis ochii dar in fata unui fapt implinit. Nu regret nimic. Ar fi cel mai patetic lucru si cel mai jalnic...Sa regret ceea ce pretuiesc cel mai mult: prilejul de a demonstra ca exista un Destin. Din prima clipa... atunci... in lumina alba si orbitoare a becurilor din sala, atunci cand avea parul legat in coada la spate si juca volei...ATUNCI cand i-am zarit flacara verde a ochilor. A fost intaiul moment in care am realizat ce se ascunde in inima cuvantului "Destin". Am incercat sa privesc asemenea unui pictor, am incercat sa ilustrez Viata asemenea unui mare scriitor si mai mult decat atat am incercat sa redau totul, asemenea unui muzician. Insa, nu a mers. In cele din urma, am reusit sa ma pacalesc pe mine si sa ii mint pe toti. Dar nu am putut minti ceva anume: Destinul. El m-a ghidat pana aici. De acum depinde de mine. Nu e forta comprehensibila ci este forta mistica, o forta mistica in care am ales in cele din urma sa cred, aruncand tot altceva, debarasandu-ma de restul lucrurilor. Am pierdut in cele din urma, si snurul. L-am pierdut, pentru ca, vreau sa o cred sau nu, o accept sau nu, o inteleg sau nu, TE-AM PIERDUT. Si nu ma tem de nimic, nici nu imi pun sperante, nici nu imi imaginez. Ma incred doar, orbeste ca si mai inainte cand abia ne cunoscusem, ma incred in Destin, pentru ca presimtirea aceasta pe care o am acum - ca multe altele - nu este decat o presimtire... Simt ca exista Destin, simt ca Romanul are un tel. Ma incred in spusele mele, ma incred in "Noptile din Trondheim", ma incred in fata irealului actual, si ma inclin apoteotic in fata deziluziei, lasand-o sa se duca pe apa sambetei, primind ratiunea. Desavarsita ratiune.
Acum citesc "Domnisoara Christina", "Cimitirul Buna-Vestire", sfarsitul din "Zorii Rebeliunii", recitesc "Noaptea de Sanziene" si romanul lui DRP, "F".
Inchei, nu inainte de a spune ca vreau, imi doresc cu frenezie sa il reintalnesc pe acel om din statia lui 20. Cat despre L.M., in zilele acestea este, poate - in afara de mine - , singurul om in care ma pot increde, fara sa devin de o naivitate stupida.
Nu s-a incheiat nimic... Intocmai... abia incepe... Si, in sacru si profan, Otilia Barbu este indragostita (nebuneste pe moment, apoi sentimentul fiind de-un calm fictiv) de SEBASTIAN DEMETERU, cu palaria neagra si parul castaniu si ondulat, ochelarii negri si ochii de-un verde linistitor si bland, indiferent, egoist, netrecut prin lucrurile grele, sentimental mai deloc, intotdeauna cu caracterul brazdat de nerusinare si candoare, de farmec si luciditate, de o boare inceata de ingratitudine, insa mai mereu acelasi om plictisit si rareori surprinzator, un ateu in toata splendoarea, iubitor de Black Metal norvegian, care reuseste sa te faca sa ii vezi defectele iremediabile, sa nu zaresti nicidecum grozavia, sa te increzi in el si sa ii descoperi viata simpla si linistita, care te umple de o beatitudine călină.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
