...Fata ridicase din umeri si zambise. In lumina serii obrazul ei parea si mai parlit de soare, si parul capatase un luciu stins, de metal vechi. "Nu te inteleg, spusese. Nu-mi dau seama daca glumesti sau crezi cu adevarat..."
Pe nesimtite, deasupra lor, cerul isi domolise sclipirea. O stea rasarise din senin, stingera, in crestetul padurii. "S-ar putea intampla fel de fel de miracole, continuase el fara sa o priveasca. Dar trebuie sa te invete cineva cum sa privesti, ca sa stii ca sunt miracole. Altminteri, nici macar nu le vezi. Treci pe langa ele si nu stii ca sunt miracole. Nu le vezi..." "Imi pare rau ca nu te pot urmari, vorbise ea tarziu. Mi-ar fi placut sa te pot intelege..." "Unii spun ca in noaptea aceasta, exact la miezul noptii se deschid cerurile. Nu prea inteleg cum s-ar putea deschide, dar asa se spune: ca in noaptea de Sanziene se deschid cerurile. Dar probabil ca se deschid numai pentru cei care stiu cum sa le priveasca..." "Nu inteleg nimic, spusese ea. Nu inteleg..."

Eram in Targu Mures cand am inceput sa scriu acel roman caruia i-am dat foc doua luni mai tarziu. Imi aduc bine aminte ca stateam in Parcul Trandafirilor ce se intindea de la biserica mare din centru si pana la cealalta biserica veche. Tot acest mic bulevard, marginit in dreapta si-n stanga de casele vechi, cu diferite restaurante si magazine, era inflorit din primavara si pana toamna tarziu. Citeam deseori "Demonii" lui Dostoievski, iar altadata scriam. Asa am inceput, incetul cu incetul, sa patrund in lumea scrisului. Oarecum stiam ca nu voi termina romanul acela... Numele rusesti si strazile pietruite si inguste ale Targu Muresului pareau putin rupte de realitate. Insa, nu au mai parut asa dupa 30 septembrie. Nimic nu a mai fost la fel. Toate zilele acestea de sfarsit de septembrie au fost tare stranii dar cea de anul trecut le-a intrecut pe toate. Nu mai tin minte, nu imi pot aduce aminte ce anume am simtit inlauntrul meu in seara aceea... Stiu doar ca era pana in orele sapte ale serii, iar eu pe deplin incantata si pe deplin fericita, pentru prima data in 2009. Si cand de abia incepuse, urma repede si sfarsitul. Sfarsit care a sosit pe 1 ianuarie. Stiam. Am stiut din seara aceea in care (o sa scriu aici, acum, ca odinioara... tot scriu pentru ultima data) il vazusem. Atunci romanul meu avea sa se risipeasca. Am scris frenetic din ziua aceea, 179 de pagini, in doar cateva saptamani. Il numisem "Katin". Era perfect. Dar, cum lucrurile perfecte nu exista, nu mai trebuia sa se tarasca romanul acesta prin edituri. Curand, doamna Cristiana Dinescu (Dumnezeu s-o odihneasca) mi-a recomandat "Noaptea de Sanziene", dupa ce il cunoscusem si dupa ce vorbeam mult prea des cu Calin Centea. Am asteptat un moment special pentru a o incepe. Si a trecut repede, prea repede timpul acela, si fericirea... S-au dus toate, in ultima zi de scoala, joi, cand l-am vazut ultima data inainte ca totul sa se prabuseasca, pe 1 ianuarie.

O zarise intamplator de la fereastra tramvaiului, intr-o dupa amiaza ploioasa de la sfarsitul lui octombrie.

Imi aduc bine aminte ziua in care a plecat in Semmering. Atunci am inceput sa citesc "Noaptea de Sanziene". Stiam ca sosise momentul in care trebuia sa incep ceva, inainte ca totul sa se sfarseasca... Si stiam ca nu o sa dureze mai mult de o "noapte de Sanziene". Caci, la urma urmelor, atat a durat. O noapte. Ultima noapte. Seara aceea de joi in care am plecat impreuna spre tramvai. Apoi, totul a inceput sa cada... Se revarsau toate. Nu mai ramasese nicio seara de petrecut "impreuna", nu mai exista "Katin". A urmat numai "Maelstromul din Nidaros". S-au sfarsit toate in 2009. Buzestii au ramas doar un alt nume de strada si poate doar o amintire de multe ori vaga, a tot ceea ce s-a intamplat acolo. Ce as mai putea spune? L-am vazut in ziua aceea... Iar peste un an... a fost doar o amintire frumoasa - poate cea mai frumoasa pana in 2010 - si nimic mai mult. Si totusi... nu mai tin minte decat un mic fragment din "Katin" pe care l-am pastrat intre filele "Noptii de Sanziene": "Credeam cu desavarsire ca in tot timpul acela, Katin simtea ceva. Ceva necunoscut si straniu. I se intamplase ceva demult. Si vroiam sa ii fiu alaturi. De cand ne intalnisem la "Papiu Ilarian" vroiam sa stam impreuna. Dar Katin se gandea la altceva. "La ce oare, Katin?" il intrebai eu, ganditoare. "Natasa, eu plec sa ma culc." "Noapte buna", ii soptii. Si mi-am continuat monologul." Il mai vedeam din cand in cand la liceu dupa seara aceea, dupa 2010. Il vedeam chiar des uneori. Insa, nu mai era acelasi "Katin". Nu am mai vorbit noi doi singuri de foarte mult timp. De exact noua luni. Noua luni in care am scris 99 de ciudatenii. Si ce final... tragic! au avut toate... O moarte subita si subtila... In urma careia nu mi-a mai ramas decat "infatiseara dansei, mitica si mistica, in fata catedrei, privind in departare, nu acolo, in spatele salii de clasa, pe peretele alb, ci altundeva... unde doar domnul Iulian Ilarian era... te indemna sa crezi ca exista multe dincolo de real, de palpabil. Si ochii verzi, cum ramaneau pironiti, iar eu, doar o alta persoana oarecare, o priveam si stiam ce se intampla..." Si ziua aceea de 30 septembrie mi-a ramas in inchipuire si astazi. Dar... oamenii si pasiunile sunt trecatoare. Uneori, mai raman amintirile. Tocmai de aceea, am vrut sa las scris, totul. Toti oamenii acestia: Cristiana Dinescu, Iulian Ilarian. Si toate pasiunile: Calin Centea.

Ar trebui sa-i spun, mai am timp sa-i spun... Dar il orbira farurile masinii rasarite pe neasteptate din intuneric, in fata lor, si fara sa-si dea seama ce face, se apropie mult de Ileana. Simti in acea unica, nesfarsita clipa, intreaga beatitudine dupa care tanjise atatia ani, daruita in privirea ei inlacrimata. Stiuse de la bun inceput ca asa va fi. Stiuse ca, simtindu-l foarte aproape de ea, Ileana va intoarce capul si-l va privi. Stiuse ca acea ultima, nesfarsita clipa ii va fi deajuns.

Si totul se schimba. Oamenii se schimba. Sentimentele se schimba. Totul-totul. Si te iubesc atat de mult, Luca Mircea, asa cum nu mi-am inchipuit vreodata. Si parca in clipa asta stiu multe. Am trait prea multe. Prea multe fara tine. Dar de-acum, totul va merge pe un singur drum; fara Trondheim, fara Ulm, fara "Noaptea de Sanziene", fara "Katin", fara lumi fantaste si... Era frig in ziua aceea.

Am trecut si de Ulm.

Pentru Ioana era Ulm. Pentru mine a fost Trondheim. "Noaptea de Sanziene" e o carte exceptionala dar e un roman frumos numai atunci cand anumite pasaje te intorc in Trecut. Ioana insa, nu a ajuns sa vada Ulmul copilariei sale... "Iti plimbi melancolia in burg vetust, germanic..." A aparut Germania, cred, atunci cand s-a vorbit intaia oara de Alpii austrieci, de Semmering... De Ulm si de Norvegia. Nu mai tin minte cu exactitate ce faceam eu acum aproape un an, si dupa ziua de 30 septembrie '09. Nu stiu cu ce anume imi ocupam timpul. Nici nu stiu unde a zburat prima jumatate din octombrie. Poate a tot zburdat undeva departe de aici... Ma tot gandeam la Finlanda in perioada aceea. Da! Stiu ce anume s-a tot intamplat. Ma trezeam mai de dimineata, scriam la cellalt roman pe care doream sa il numesc "Katin" dupa numele protagonistului (asta dupa ce am aflat), ascultam "The Glow Of The Flames", citeam "Viata lui Clim Samghin", plecam la scoala, drumul fiind o continua fuga sa-l intalnesc pe "Katin" la tramvaiul 45, sa ma trezesc (martea si miercurea) intr-o fericire nemaivazuta in orele de romana si sa o ascult pe doamna Dinescu atunci cand ne invata despre miturile din "La tiganci" sau cele din Hanu-Ancutei", apoi sa ma plimb prin scoala din lipsa de altceva, sa intalnesc intamplator anumite persoane, urmand apoi sa ma intorc acasa, sa mai citesc putin, sa pornesc catre Oktoberfest sau Metal Bunker, sa ajung tarziu, si sa mai citesc cate ceva. Si am tinut-o asa mult timp... Dar nu era ca o rutina pentru mine. Nu simteam ca ma plictisesc pentru ca de fiecare data era ceva altfel... Se intamplau multe lucruri stranii. Apoi, dupa "Marea Scena" ca sa o numesc si eu asa, citand-o pe Ioana Viziru, au inceput alte chestiuni sa ma bucure. Nu tin minte sa ma fii certat cu parintii vreo doua luni de zile, nu tin minte sa nu fii baut zilnic... Imi aduc aminte bradul de asta iarna. Brad pe care nu il mai am in nicio fotografie. Cand l-am cumparat, am plans, si mi-am promis ca alt brad nu voi mai lua, cel putin o vreme. Nu stiu, dar anul 2009 si inceputul anului 2010 au avut momente tare frumoase si triste... A fost frumos totul. Cand recitesc acum din romanul pe care l-am scris atunci... parca e din alta lume; lumea aceea mitica in care eu eram altcineva, cu alte idealuri si vise si dorinte... Am plecat de la premisa ca ce am "intuit" eu pe 30 septembrie se va intampla... Si am stiut de la bun inceput ca nu doar "Maelstrom in Nidaros" se va zbatea "neputincios in mocirla ciclotimiei".