Lower the flags

He's gone, he is dead
His remains upon the hearse ahead
As silently we wander though the mist
He's free

This is the end
Your journey's over, night descends
Below... Into the abyss
Farewell, my friend, you will be missed

Lower the flags
A good man has passed
He has reached the last of frontiers
Lower the flags
Down to half-mast
For again the world has taken a turn for the worse

He's done, he is dead
Six feet of earth upon his head
Now lay your wreaths
Upon the one who lies beneath

Although you're gone
In memories you shall live on
Asleep... In peace now rest
The weight of the world is off your chest

Lower the flags
A good man has passed
He has reached the last of frontiers
Lower the flags
Down to half-mast
For again the world has taken a turn for the worse

That morning light I'll always remember
And these August nights: cold as December.

Loppu? Ei, vasta alkua.

Ei bine, am ajuns si aici. Nu stiu ce sa cred. Lasand la o parte starea doamnei Dinescu... eu nu stiu ce simt, ce cred. Nu ar trebui sa scriu asta aici. E ceva, altfel. Da. Imi place de celalalt. Pot sa spun ca m-am indragostit de blond. Nu de el. Cred ca asta e singurul lucru pe care il pot spune. Dar, ce dracului se intampla cu mine de ma simt asa? Defapt nu ma simt in vreun fel. Stiu doar ca ceva se intampla, si cum nu pot avea control asupra Timpului, nu stiu ce sa fac. Acum vine sambata. Defapt vineri. Vineri is a final day and I know it very well, and I fucking admit it. Beau. Si cand beau ma gandesc la el. Da, se vede, se cunoaste despre cine este vorba, nu mai trebuie sa amintesc. Ten Black Roses. Da. Cantecul asta trebuie sa il ascult acum. "Si ce rezolv? Se schimba ceva? Nu stii ca nu toate sunt cum vrei tu sa fie?" Da. Aud iarasi cuvintele astea. DAR, nu am spus nimic, in legatura cu ceva, ca vreau sa iau o decizie. Momentan sunt fericita; fericirea mea scazand acum, si poate scazand pentru totdeauna. Nu cred in soarta, desi am motive. Nu cred in ea. Si constientizez faptul ca nimic nu se mai recupereaza daca se afla intr-o stare teribila. Sunt rationala. Si tind sa pastrez acest rationament, pentru ca e singurul lucru ce nu afecteaza. Si da. "...and the snow danced along with my thoughts". Si mai sti ceva? Ele acum, se duc acolo, acolo unde trebuie sa fim. NOI.

When you're sad and no one knows it
I'll send you black roses

Comatose

Da. In seara aceasta voi scrie doua postari. Cred ca o fac sa ma descarc de atatea lucruri. Primul este si cel mai important. Al doilea, are legatura cu viata mea de zi cu zi, viata mea de pana acum.

Sa incepem cu inceputul. M-am simtit groaznic in noaptea zilei de 17 spre 18 ianuarie. Dar rau de tot. Ma durea capul, febra, nu am putut sa dorm. Erau semnele. Semnele acestea imi spuneau ca ceva se intampla. Ma tot gandeam la subiectul acela, cu el. DAR, niciodata, NICIODATA nu m-am gandit ca ceva atat de grav se poate intampla. Doamna profesoara de romana, in noaptea in care eu scriam tocmai capitolul "Vizita", in care trebuia sa prezint vizita mea si a mamei la doamna profesoara de romana acasa, ei bine, doamna Cristiana Dinescu, a intrat in coma. La inceput, am fost indusa intr-o mare confuzie, dar sa trecem peste aceasta, caci nu are niciun rost. A intrat in coma. In tramvaiul 41, la statia Turda, mi-am dat seama ce se intamplase, caci pana atunci nu consitentizasem ce se intamplase. Nu vroiam sa cred, sa admit un lucru de genul asta, si psihicul meu pur si simplu nu il accepta. Este de 3 zile in coma. Nu mai plang, ca in prima zi, insa gandurile mele se duc acolo, la spitalul Elias, cine stie in ce salon si cine stie in ce stare. Nu vreau sa vorbesc despre cine a fost acolo, pentru ca au fost colegele mele. Si altii tocmai, erau impotriva; nu au curaj sau se deznadajduiesc. Eu, cum nu imi vine a crede, ii condamn atat pe cei care s-au dus acolo cat si pe cei care au ramas la scoala, acasa etc... Nu imi pasa ce discuta altii. Eu, sincera sa fiu, am sa ma duc. Am sa ma duc intr-o zi, sa stau acolo, langa patul dansei, sa stau si sa discut. Sa discut tot ceea ce se va intampla de aici inainte, fara trecutul nostru (al meu si al dansei), fara viitorul nostru. Doar sa vorbesc despre viitorul unor persoane sau tari sau mai stiu eu ce, sa vorbesc despre un viitor. Da. Am sa ma duc negresit. Nu stiu cand. Insa, am sa ma duc. Nu sunt de acord ca s-au dus acolo si au plans ca la inmormantare dar nici nu sunt de acord sa stai ca prostu' ca nu am alt cuvant, sa te gandesti cum arata dansa inainte. E o prostie. Si aia si aia. Decat ca voi nu intelegeti. Eu care recunosc, nu am trecut prin asa ceva, cred ca e o prostie. Te duci acolo nu sa vezi, nu sa condamni, nu sa plangi; te duci acolo ca sa asculti. Numai ca sa asculti tacerea aia. Si atunci te bucuri. Esti acolo cu un om. Un om care respira artificial. Esti langa un om. Te bucuri te plenitudinea linistii mormantale. E cel mai bun lucru. Sa stai sa privesti un om. Sa privesti un om care nu te vede, nu te aude, nu are nici cea mai mica idee ca esti acolo, langa el; sa privesti asa, necontenit, e cel mai frumos lucru. Iti vin in minte amintirile toate. Simti ca totul e bine, chiar daca nu e. Important este sa ai taria de a putea sta langa un om intins pe un pat, si sa realizezi bine, sa constientizezi ca odata a stat in picioare langa tine si te privea, te critica, te iubea. Degeaba e manifestul asta, unii de o parte, altii de alta. De-gea-ba! Priveste omul asa cum e si fi rational. Iti impui degeaba niste lucruri utopice. Pentru ce? Pentru cateva clipe de fericire nostalgica, stiind ca adevarul ti se ascunde si tu il dai la o parte? Maturizati-va si traiti clipa. Carpe diem! Oricum ar fi nenorocita aia de clipa. Moartea e doar o trecere in neant. Desparte omul de viata pe pamant. Nimic mai mult. Asta nu inseamna ca trebuie sa traiesti din amintiri. Croieste-ti amintirile dupa viata si nu viata dupa amintiri. Dar cel mai important este ca trebuie sa continuam sa speram ca taraganarea aceasta va dura ceva mai mult. Va las. Incep postul numarul 2. Dar nu inchei inainte sa spun ca acest lucru da peste cap vietile multora. Mie cel putin mi-a cazut cerul in cap. In aceeasi seara, de 2 ori, nu numai o singura data.

My magic piece of the room

Intr-o zi m-am decis sa schimb putin pe aici prin camera. Mi-am golit polita de la mijloc a raftului de pe birou. Mi-am pus acolo tot ce mi s-a parut mie ca ar fi perfect pentru acel loc. Am caietul pe care imi scriu povestirile si nuvelele, o bratara pe care mi-am cumparat-o demult, 3 carnetele cu poezii si traduceri ale cuvintelor din finlandeza in romana. Aparatul de fotografiat are si el un loc pe acel raft. Urmeaza mai apoi, MP4-ul, CD-ul pe care mi l-am cumparat de la Metal Bunker in octombrie, albumul "Hatebreeder" de la Children of Bodom, ochelarii, maldarul meu de chei si telefonul. In coltul politei am pus un snur negru de la hanoracul lui; nu stiu de ce i l-am luat si inca il mai pastrez, insa parca se potriveste zacand acolo. Volumele 1 si 2 ale romanului "Noaptea de Sanziene" de Mircea Eliade, intregesc privelistea. Acum ma apucam sa scriu niste versuri ale unor cantece sa mi le agat in spatele raftului. Toate atunci se vor potrivi. Pe dulapul de langa birou, care se inalta pana peste polita aceasta, am lipit, incepand de sus: harta Finlandei colorata in albastru deschis, impreuna cu imnul "Maamme" pe aceeasi coala, mai jos urmeaza un logo al trupei din Insulele Feroe, si anume Tyr, apoi am scris "Finlanda", si ultimul logo, al trupei Children of Bodom. Mai aveam si Dark Funeral, insa, l-am rupt din greseala.
Deci, acesta este coltisorul meu magic, asa cum imi place sa il numesc. Dar am descoperit ceva acum putin timp, ceva care nu imi face deloc placere si imi lasa de gandit. Volumele lui Eliade sunt imprumutate de la biblioteca liceului. Cand o sa le returnez, va trebui sa imi cumpar si eu cartea, insa, daca nu o gasesc? Ce anume va umple golul acela imens unde acum zac tacute, "noptile de Sanziene"?

Wake up, Romania!

Actually, these, are not some invented thoughts. Nu e deloc un vis. E alta treaba daca am visat intamplarile din zilele acelea. Nici macar nu am aratat ca a fost doar un vis. Si nu sunt atat de imbecila incat sa imi traiesc viata dupa niste ganduri iluzorii, dupa niste vise care apar noaptea, in subconstient. Nicidecum. Doar am prezentat o intamplare obisnuita, intr-o zi obisnuita, intre doi oameni, o intamplare care a avut loc in realitatea concreta. E problema altuia daca citeste prea mult Mircea Eliade si nu il intelege, nu e problema mea daca astfel de lucruri intuite pentru mine sunt traite de altii. Putin imi pasa. And for the last fucking time, nu e nimic sentimental in toate acestea. Este doar o pura descriere, si daca vreti sa o luati cu totii ca pe un vis, fie, o descriere artistica, iluzorie, nicidecum in viziunea voastra o descriere tipic normala. Si intr-adevar cum am intuit eu intaia oara, da, niciunul din voi nu este demn de asemenea sentimente de PURA PRIETENIE. Tind sa precizez asta pentru ca iarasi ati incepe cu "povesti sentimentale", ceea ce este nu eronat ci un lucru tampit. And, dear fucked up people, if your brains are so messed up, then get some fucking help. I didn't ask for personal silly and annoying opinions... I just put those in here for me, for my own brain, for my own memory. Dar ce rost ar mai avea acum o reeducare a voastra? Ramaneti asa, caci invazia asta de stupiditate va va lovi din nou; nu are rost sa va feriti de ea. Stupiditatea in tara asta a ajuns la nivel maxim. Si nu, ea nu este un bumerang cum ar spune multi, pentru ca voi nu faceti nici cel mai mic efort sa o dati la o parte, ci sa o acumulati. You know, I don't think that you are aware of the fact that you're not at APA NOVA. Nu trebuie sa va improscati si mai mult cu prostia asta in care va face mare placere sa va scaldati. I think I made it very clear. Don't have to say again my relations between THOSE kind of people, ME and the NATURAL and SMART people. So, asta e ultimul mesaj postat de mine si dedicat celor saraci la minte.

Odottaa?

Astept? Ce astept? Nu stiu asta... Chiar nu imi pot da seama. Am stat ieri toata ora de religie cu ochii pe ceas, pe secundar. Treceau minutele greu, insa pe masura ce se mai scurgeau 60 de secunde, mi se parea ca astept ceva. A fost si plictisitoare ora. Poate cea mai plictisitoare din cate au fost pana acum. Nu aveam chef de nimic. Imi era somn si ascultam muzica. Nici macar la melodiile de la Uniklubi nu am tresarit. Probabil din cauza asteptarii aceleia ciudate. Insa nici acum nu imi dau seama ce asteptam cu adevarat. Pauza? Sfarsitul orelor? Tramvaiul? Parul blond? El? Il asteptam pe el? Nu stiu. Incerc sa ma gandesc. Am incercat sa pun ideile, toate ideile cap la cap, azi-noapte. Tot ce s-a intamplat a fost aparitia unui vis destul de monoton. Adica, nu a fost actiunea de altadata ci o taraganare a vietii oamenilor pe care ii intalnisem... Si ceea ce a fost ciudat... M-am trezit intrebandu-ma asta: "Dar de ce nu l-am visat pe el? Trebuie sa ma culc la loc sa il visez pe el." Insa, imediat am realizat ca de-a lungul visului, el a aparut in fiecare secventa. Tin minte ca vazusem vag si pletele blondului. De ce oare mi-am pus acea intrebare cand am deschis prima oara ochii? Nu mai inteleg nimic. Si aceasta neintelegere a venit odata cu faptul ca nu stiu ce dracului tot astept. Devine iritant sa nu stii nimic. De simtit, bineinteles stiu. Blondul imi place tot mai mult. Iar el este un prieten. Asta o stiu sigur. Probabil mingea de baschet primita ieri in cap m-a afectat. Nu pot sa realizez ce altceva poate fi.

Sä oot kuin jää, kukaan ei voi koskettaa sua...

Cantecul nu e al trupei Uniklubi ci este un cover facut de ei dupa o alta trupa. Insa vocea lui Jussi suna minunat, cuvintele din Jää curg frumos dupa melodicitatea glasului sau.

Cat despre romanul meu... in ultimul timp a cam stagnat. Nu stiu cand o sa mai incep sa scriu. Poate atunci cand se va sfarsi cu asteptarea asta dupa acel ceva, inca necunoscut. As bea niste bere acum, azi, cand ascult numai Uniklubi. Ja sävelmä enää kuolee! Hiito!

Unelma.

Imi place turcoazul. Si visul pe care l-am avut cu ceva timp in urma. Poate ca totusi am dormit in dimineata aceea a primei zile din ianuarie. Incep sa imi reamintesc, insa foarte vag. Intai as vrea sa fac o paranteza. Atunci cand citesc Noaptea de Sinziene si cand ascult Kylmää ma gandesc la el mult mai mult si mi se pare ca toate aceste 5 lucruri se potrivesc: cartea lui Mircea Eliade, cantecul trupei Uniklubi, culoarea turcoaz, Finlanda si EL. Deocamdata fara povestiri cu Aaron si Caselika, fara Sebastian Demeteru si Otilia Barbu, numai eu si el. Nu stiu cum sa incep. Si nu zic asta pentru ca nu imi gasesc cuvintele ci pentru ca nu stiu daca exista cuvinte. Oarecum, e o apoteoza a acestei prietenii, nu de catre mine personal ci de catre sentimentele mele. Nu chiar o apoteoza, insa, ceva destul de asemanator. Nu trebuie sa imi fac griji pentru respect si sinceritate, acestea fiind deja asigurate. Nu imi pot aduce aminte ce se intampla in zilele in care am vorbit mai mult cu el. Stiu doar ca au trecut aiurite pe langa mine, fiecare din secundele celor 24 de ore, cutremurandu-ma. Dar sa incheiem cu lucrul asta. Sa revenim la visul acela care pana la urma l-am avut. Se intindea patul alb in fata mea. Coltul din partea dreapta era mai lasat. Statea pe o parte, cu fata spre perete si nu spre mine, el. Era nud. Stiu ca am inceput sa ma dezbrac si asteptam cu o nerabdare cumplita momentul in care urma sa ii ating parul. M-am asezat intr-un final pe pat. Nu stiu daca era rece sau cald, lucru care ma lasa nedumerita si astazi. Stiu numai ca l-am luat in brate si am inchis ochii. Mi-am strecurat mana sub capul lui si i-am prins intre degete buclele castanii si buclele blonde. Nu tin minte decat moliciunea lor. Parca simt si acum si parca chiar le-am atins in dimineata aceea in care in realitate, probabil dormea; simt inca acea catifea a lor, intregul par care curgea molatec de-a lungul mainii mele. Imi amintesc mai apoi, imagini in care se trezea si eram imbratisati. Ochii lui verzi nu aveau nicio picatura maro. Lumina orbitoare a lor, fiindca intotdeauna i-am gasit sclipitori, acea lumina aprinsa, se scalda in verdele nici prea inchis dar nici prea inchis.
- Sinä olet kaunis!
Ja unelma surmansa ja oli onnellinen.

Kylmä tammikuun

Atunci cand incepuse sa se lumineze. Primul rasarit al soarelui incetosat ce avea sa apara mai tarziu. In clipa aceea stiu ca stateam la fereastra si faceam poze, fara sa ma gandesc la altceva in afara de negura deasa. Nu imi amintesc prea bine... insa am adormit cu ceva in gand, ceva care a tot continuat sa imi tulbure somnul... Astfel am inchis ochii, insa somnul cu visul in care probabil trebuia sa il visez pe el nu a aparut. Aveam decat imagini pe care singura, mintea mea le-a creat... Patul rece sau cald... Si buclele parului castaniu rasfirate pe perna, cateva suvite curgand printre degetele mele. Nu am ce recunoaste, daca v-ati gandit la asta. Si eu sunt nu contrariata, ci nestiutoare; nu stiu ce sa cred despre toate acestea. Desigur, in orice prietenie exista o atractie, cat de mica, cat de deosebita, insa aici nu e vorba de acea atractie... Adica, ceea ce vreau sa spun este ca nu il visez din cauza ca este kaunis sau pentru ca ma gandesc la el ci doar pentru ca... nu am o explicatie. Nu pot avea o explicatie. E imposibil acest lucru... Nu stiu de ce cateodata visez ochii lui verzi care bat inspre caprui. Chiar nu stiu acest lucru, insa nici nu ma obosesc sa aflu. Probabil ca nici nu exista vreo explicatie. Doar se intampla. Cat despre ceea ce scriu, acea povestire/nuvela, chiar acum continui, capitolul 3. Si abia astept sa vad ceea ce se intampla in acesta, pentru ca momentan nu am nici cea mai mica idee ce as putea scrie.

Huomenna, ilma oli kylmä ja silmänsä olivat vihreät...

Kaunis... hän on kaunis!

Taivas oli sininen ja ilma oli kylmä... Ma saturasem de noroiul Bucurestiului. M-am afundat nu in lectura cum obisnuiam ci in scris. Incerc sa imi fac un plan, dupa care mi-as continua povestea. Caut sa gasesc cuvintele nu potrivite ci perfecte, fiindca vreau, imi doresc sa imi iasa acest lucru undeva peste asteptarile mele. Ceea ce se intampla este deja intuit, melodia pe care am sa scriu acea parte care ma va bucura peste masura, cantecul este stiut... Astept numai acea inspiratie... pe care o am intotdeauna cand el apare in preajma mea. Chiar acum putin timp ma gandeam la intamplarile nu as spune infaptuite de soarta ci pure intamplari, desi imi place sa glumesc pe seama unui destin care nu cred, cel putin nu acum, ca exista. Vorbeam despre intamplarile succinte care m-au adus in pragul scrierii unei povestiri si a unui roman, intamplari succinte care m-au cam schimbat in ultimul timp. Voi incerca sa ma limitez la ceea ce trebuie, insa pe alocuri, din lipsa mea de experienta, o sa revin si asupra unui lucru pe care am reusit sa il stapanesc in interior, insa care izbucneste la exterior. Sa vorbesc intai despre acesta ca sa ma linistesc in aceasta privinta. Sincera sa fiu, nu mai stiu ce sa cred. A fost ceva premeditat, evenimentul din seara aceasta? Dar, cand ma gandesc la toate celelalte, nu cred ca a fost premeditat in vreun fel... In fine... spuneam ca nu reusesc sa mai stapanesc gesturile mele. M-am prins eu pe mine, si m-a prins si el, cand nu il spionam, ci cand chiar ma holbam la el. Nu cred ca chiar ma holbam... Eram oarecum mirata, nu stiu de ce anume, eram bulversata de ceea ce simteam si de numele ei care imi tot striga in ganduri. Nu il studiam, doar imi placea sa il privesc. Parul, trecut de umeri, era prins intr-o coada la spate, iar cararea nu era deloc pe mijloc, ci de la dreapta spre stanga, si suvita mai scurta atarna pe langa fata. Astfel, blondul parului curgea pe langa obrajii sai neinrositi de la frigul lui ianuarie, iar ochii isi pastrau inca albastrul senin. Nyt... niin... sa revenim la subiectul principal. Da. Ascult iarasi Kylmää... Parul castaniu - mai inchis ca niciodata parca - atarna diferit, coada era micuta, prinsa un pic mai sus ca de obicei. Borrowed again his anorak... Oli kylmää ja ... ma opresc aici. Un detaliu deloc important, insa care acum mi-a atras atentia... Caldura vocii sale parea sa strabata tot frigul; cu toate ca nu eram prea apropiati unul de celalalt, o simteam de parca vorbea langa buzele mele. Vroiam sa scriu altfel... dar voi lasa asa... Niin helvetin kylmää... Kyllä, se on kylmä, nyt... ja taivas on musta. Ja mitä? Haluan vihreät silmäta, haluan hänen hymy, ja mitään ei ole kaunis... ja äänensä... on ja kauniimpi... L-am mai intalnit azi, o data pe scari, atunci cand venea la liceu... Ce imi amintesc? Caciula neagra, desigur... Si la plecare tot aceasta... Mi se pare ciudat, caci vreau sa scriu despre ochii lui verzi, verde care se oglindeste intr-un caprui senin, si atunci cand mi-l infatisez in fata gandurilor mele ca si cum ar fi langa mine, nu mai pot scrie si incep sa imi fac diferite idei pentru felul cum este el. Nu. Nu cred tot ce zice lumea, despre chestii de acest gen, despre zambete, despre gesturi si comportament. Nu pot crede asa ceva, nu pot crede in imbecilitatea si naivitatea altora care vor de la viata aceasta tot ce e bun pentru ei. Intr-adevar, situatia asta, pe alocuri, in momente mai ciudate, in care suntem ametiti din pricina bauturii, desigur, nu se limiteaza la atat cat trebuie. Dar, luciditatea... luciditatea... nici ea nu ne aduce pe drumul pe care il incepusem... Oricum nu conteaza, stiu ce cred, stiu ce simt. Tind sa cred ca am apucat pe drumul asta nu asa cum mi-am spus intaia oara (pentru a scrie) ci pentru ca mi-a fost atrasa atentia... Nu dau lucrurilor neimportante o insemnatate prea mare, insa lucrurilor ce imi atrag atentia intr-un mod deosebit, care difera de toate celelalte din jur, ei bine, aceste lucruri mi se par importante si imi capteaza orice atentie, insa ma si aduce cu picioarele pe pamant... Hiito! Hän on kaunis!

Rakastaa?

Este timpul sa acord acestor ganduri care ma macina, macar o farama din timpul meu. Sunt gata sa dezvalui o imagine ciudata a sentimentelor mele, fiindca nu mi s-a mai intamplat sa apuc o carare ca aceasta. Oui, oui, ma petite aubergine, oui, ma topesc ca un om de zapada langa un cuptor. Fucking true. Macar acum stiu asta, macar mi-am dat seama de acest lucru. Nu stiu cate trepte urc, cate cobor, cate salutari, cate priviri azurii si cate infatisari blonde am vazut. Nu pot descrie asa cum trebuie chestia asta. Nu depasesc cu niciun pic limita normalului, nu trec de limita pe care mi-am impus-o. Incerc totusi sa il vad mai mult. Da, intr-adevar nu trebuie sa iasa in evidenta, mai mult trebuie ascuns, trebuie sa fie totul subtil... Insa telefoanele, numele... Mai ales numele... ma inspaimanta cand il aud cum imi inconjoara gandurile intr-un tipat mut. Si tocmai aceasta tacere imi urla si mai tare in idei, imi distruge niste lucruri mai putin importante dar ma lasa sa ma concentrez asupra unor chestii care sunt necesare, insa ma debusoleaza in lucrurile mici, neinsemnate. Prin urmare gandurile mele pentru tine sunt la locul lor, neatinse, fara a fi deloc obidite de el si ea. Este ceva as putea spune, destul de ciudat, pentru ca nu e genul meu sa ma gandesc la asa ceva. El si ea. But how hard can it be? I can live with it, so I'm just fine. Inca fericita, inca bucuroasa (datorita vietii, muzicii, berii si a ta ...this is more incredible than I actually thought) si inca imi pastrez armonia ideilor. Nu sunt distruse in totalitate. De trei ori imi tipa in cap numele ei dar de cateva zile, mai precis cinci, aproape sase zile, am reusit sa ma controlez in sfarsit si chiar sa ma obisnuiesc. Viking metal. De asta am nevoie. Black si Viking Metal. Oricum, asta ascult cel mai des, exceptand marile excese de Uniklubi si cele doua melodii ilustrate in postarile anterioare. Cat despre lucrusorul numit "iubire" nu cred ca e cazul in momentul de fata. I just like the blonde guy... the cute blonde guy, "cu ochi de azur" (citandu-l pe Cezar Petrescu in Baletul mecanic). Deci, nu cred ca e vreun fel de iubire... e doar o mica atractie? Ei, en usko, että se on rakastaa... ja lumi tanssia ajatuksiini...

Day turns to night repeats the sin
I'm in lust so let love reign...

Perfect harmony - Puppet & Puppeteer

Wood and straw can't speak...

Influente folk in muzica aceasta usor romantica. Cu asta am sa incep. Si noaptea, si ziua, si cand dorm, si cand scriu, melodia aceasta ma incanta de fiecare data. Si ma impresioneaza mai mult cand o ascultam impreuna - tu acolo, eu aici - fiindca atunci rasuna parca mai frumos versurile...

What am I without your tender touch -
The hands to hold and guide me
What purpose has a puppet with no puppeteer beside me?
I do not care I have no hair -
My painted face is scratched
But fear my wooden heart will shatter
With no strings attached.

Cand era noaptea aceea prea albastra, cand nu puteam sa adorm, cand vorbeam la 3 dimineata prin mesaje, atunci ascultam asta. Si totusi, de atunci, pana acum, in tot acest timp nu am simtit nimic ciudat, nimic aiurea, doar o profunzime neobisnuita si o placere extraordinara de a sta in preajma ta.

(...) my heart is pure and true
And the only riches that I have -
The love I feel for you.

Si nu este genul... acela... de a simti, e un sentiment placut, o prietenie placuta.

- Salutare!

Believe it or not, I felt still crazy.
Ja että hymy... on kauniimpi!

Acum mi se pare prosteasca seara aceasta. Nu e nimic de facut, doar de ascultat muzica si scris. Chiar acum, playlistul a selectat intamplator, No strings attached.
Nu mai am starea aceea vehementa, iar maine voi termina nuvela sau povestirea mea. Probabil am sa postez partea care mi se pare mie mai frumoasa si mai interesanta. Stiu numai ca va fi vorba despre Uniklubi si melodia care imi place cel mai mult. Insa, nu despre asta trebuia sa vorbesc aici. Voi scrie un post despre asta.
Momentan, I'm fond of this song... Song with puppets & puppeteers.

Kaunis laulu!

Perfect harmony - Bardish thought

Nu imi aduc aminte ziua exacta, stiu insa ca era seara. Noaptea, mai bine zis, trecut de orele 1. Versurile, melodia, da, le stiam, desigur. Romanul meu infatiseaza perfect intr-unul din capitole aceasta muzicalitate a cuvintelor de mai sus. Bineinteles, cantecul e printre preferatele lui. Cuvintele, sunt imbinate intr-un mod perfect. Toti care au fost prezenti acolo, in ziua acelui concert, au cantat live, impreuna, iar solistul, bineinteles, pe alocuri cantand cate un vers, a lasat glasul publicului sa curga peste linistea asurzitoare a noptii...

Stiu si simt parca, tot, acum. Fiecare atingere, fiecare privire, ora de franceza, ora de sport, ora de fizica... Unde l-am mai privit? Unde i-am mai atins mainile? Ora de chimie...TIC... Inca nu e vag... asa cum m-am gandit ca va fi. Pana acum a fost tot asa... Muuta kaikki, niin, yhtäkkiä? Stralucirea oribitoare a ochilor rasuna in gandurile mele si acum... dupa atata timp... Atata timp? Nu. Nu este deloc mult... Sunt doar cateva ore... Cel mult sase. Ma refer... timpul acela... primele dati, primele dati care au trecut repede... Parca acum ar fi iarasi octombrie, iarasi cald si la munte frig si zapada... Octombrie... Lokakuu...

Sa ma refer la Bard's Song...
E un lucru linistitor, pe mine cel putin ma face fericita, fericita in sensul ca ma bucur de fiecare vers, fiecare rima, fiecare ondulare a vocii... Mi-ar fi placut sa fiu acolo, in publicul acela... Sa cant versurile acestea, acolo, impreuna cu...tine.
Mi se pare foarte ciudat pentru ca o data vorbesc cu tine la persoana intai, iar o alta data, la a treia. Am sa vorbesc la intaia pomenita, insa asa pare a fi un monolog. Ca sa lamuresc, nu vreau sa fie un monolog si nici dedicate tie toate acestea, vreau sa stiu cum vorbesc, sa stiu cum ma inteleg aici, cu mine insami, nu pentru ca nu reusesc sa ma descurc eu cu gandurile mele, ci ca sa nu mai fie atatea cuvinte aruncate la intamplare.
Prin urmare, ma voi referi la tine ca si cum in acest moment ai fi aici. E un fel de a vorbi... Cred... Mai repede un fel de a irosi cuvintele, pentru ca de scris la roman nu prea am chef, asadar voi scrie aici cat de mult pot.

Ruskeatukkaisia... ja vihreät silmät...ja Bard's Song...

Beer (olut)

Berea. Intr-adevar bautura mea preferata. Imi aduce aminte de multe lucruri berea. Halba de bere pe care de cand eram mititica obisnuiam sa o ridic spre cer si sa ma multumesc cu albul murdar al tavanului. Bineinteles, intr-o zi voi ridica o halba de bere blonda, o voi ridica in aer liber, undeva in Finlanda, iar cand am sa privesc spre cer, voi vedea un albastru pur ce se va intinde in fata ochilor mei. Sper ca vor privi impreuna cu mine, si ochii verzi ce bat inspre caprui, acel orizont poate turcoaz... Si nu doar sper, pentru ca se poate nu implini ci indeplini aceasta cerinta disperata a mea, intr-o clipita. Nu am mai citit de cam mult timp sau cel putin asa mi se pare. Nu am mai citit nimic nici in finlandeza, ceea ce ma cam enerveaza. Sunt o fire cateodata delasatoare, ma apuc de un lucru si nu il duc la bun sfarsit. Mi-ar placea sa incep acum o carte care sa infatiseze si Finlanda, si pe domnul de geografie (care este absolut kaunis, älykäs ja ihana) si ochii lui verzi, probabil si prietenii sai... Insa am uitat ca acest lucru se intampla deja, iar cartea aceasta pe care astept sa o citesc, o citesc concomitent cu fiecare rand pe care il scriu in ea. De la un timp, in fotografii si cand il vad, ochii lui mi se par ca incep sa luceasca intr-o culoare parca verde-chihlimbarie... Cand capruiul se topeste in verdele arzator, aceasta culoare prinde viata si se aprinde tot mai tare... Si nu stiu din ce cauza dar astazi mi s-au parut mai luminosi ca niciodata. Si parul, parca astazi era si mai frumos, oricum, hän on kaunis! Am visat intr-o noapte buclele acelea castanii, brazdate de blondul inchis (doar pe alocuri) si el band bere blonda (ale) dintr-o halba de fier... Nu imi aduc aminte bine privirea scaldata in verde si nici sprancenele groase si mult mai inchise ca parul, imi aduc aminte doar de mainile alb-roze, cu degetele sale subtiri si lungi, cu acele inele... Live olutta!

The Flame Still Burns

Imi place un lucru atat de mult. Faptul ca imi aduc aminte de anumite lucruri, carora nu le mai dadusem importanta din cauza altor sentimentele care isi facusera loc... Dar nu sentimentele astea care s-au dus sunt importante... Ci amintirea acestui lucru care izvoraste din neant parca... acest lucru este important. Stii, tu reusesti sa imi aduci aminte de lucruri pe care le-am cam uitat, si tie iti plac acestea... Si asta face ca flacara cu care sentimentele mele ard de nerabdare sa mai descopere inca ceva, o face sa arda in continuare, si mai puternic... De Solstitiul de Vara la finlandezi, se aprind pe micile insule niste focuri imense, pentru a celelebra sarbatoarea aceasta... Asa se intampla cu ceea ce simt. Inflacararea cu care traiesc secundele astea devine... din ce in ce mai frenetica... So, my dear friend... The Flame Still Burns si acum ascult melodia aceasta, si imi aduce aminte de ceea ce simt atunci cand ploua sau ninge sau de ceea ce simt mai tot timpul, o implinire a vietii. Nu, si nu! Nu vreau sa par sentimentala, vorbesc despre niste lucruri firesti, normale, evidente, pe care le las sa curga... Atata tot. Asta nu ma poate numi sentimentala. Nu e o iubire, nu este o pasiune, este o prietenie. Si prietenia asta este mai presus decat orice altceva, asta este oarecum evident. Sinceritatea merge pana la capat intr-o prietenie... Si asta pretuiesc. Nu stiu niciodata cum sa inchei, pur si simplu inchei. Afara sper ca tot mai ninge. Nu vreau sa ma uit pe fereastra. O sa imi inchipui buclele castanii si suvitele blonde iarasi, insa sa stii, vreau ca tu sa stii ca

And the flame still burns
It's there in my soul
For that unfinished goal
And the flame still burns
For the glimmer back then
It lights up again in my life

si asta este pentru ca nu stiu ce mi se intampla de la un timp, mai precis dintr-o zi in care am inteles ca viata este un prilej de bucurie, chiar daca uneori o urasti...

Lumi

Uniklubi ascult iarasi. A trecut si ziua asta sau ...e pe sfarsite. Deja s-a innoptat de ceva timp. As fi vrut sa mai scriu la romanul meu, insa trebuie sa si reiau ultimele parti ale capitolului VI neterminat, parti care imi displac: prea simple! Sa vorbim despre vreme, mai intai... Nu este prea frig, nu a inghetat balta din gradina fabricii din dreptul blocului meu. Totul insa, este inzapezit. Copacii imbracati in haina lor argintie, iar pamantul tot si parca si lacul, albe. Cerul negru, impanzeste pana la jumatatea orizontului intregul peisaj prin intunericul sau, iar cealalta jumatate a zenitului este cenusie, terminandu-se cu o urma mare si alba - pamantul - la randul ei impodobita cu copaci si masinile de pe trotuare. Niin sinä ompelet sulan kerrallaan pieniin siipiin se aude acum si se potriveste ritmul melodiei cu vremea de afara, se potrivesc parca si versurile... Cuvintele se leagana si se impletesc cu fulgii de zapada ce danseaza lent si se unduiesc in bataia prea usoara a vantului sau doar se lasa in voia gravitatii... Nu stiu la ce ma gandesc. Acum scriu toate acestea, si mi se pare ca am inceput sa imi amintesc si sa pot resimti diferite sentimente pe care le simt atunci cand ploua sau ninge. Am aceeasi stare. Sunt fericita, exaltata, emotionata din nu stiu ce pricina. Facand o paranteza, imi aduc aminte deloc vag o zi la liceu. Eram emotionata, nu stiam cum sa calc, cum sa ma uit, unde sa ma uit, cu ce gravitate a pasilor sa imi duc mersul, cum sa raspund la telefonul care suna in prostie si eu nu imi dadeam seama... Eram atat de inconstienta... Intr-adevar m-a observat, am staruit prea mult in acel loc, insa fara sa vreau. Dar potrivirea fantastica, faptul ca era si el acolo, in acelasi timp... Atunci mi-am inchipuit cum ar arata...nud. Nu bausem nimic in ziua aceea, eram perfect lucida, insa ceva ma tot impingea sa gandesc asa. Dar sa lasam asta. Sa revenim la starea aceasta care perpetua. Ma simt oarecum implinita, in ciuda faptului ca multe lucruri pe care vreau sa le pun pe picioare inca nu pot... Un val ciudat ma inconjoara... Nu imi amintesc vreun moment in viata mea in care am mai simtit ceea ce simt acum, poate nici atunci cand eram mica si ma bucuram de orice lucru neinsemnat. Vreau sa stiu multe, vreau sa am multe, si totusi acum (ca niciodata) ma multumesc cu ceea ce am, ceea ce este intr-adevar o a dracului de noua chestie. (Hah! Never thought of this till now... It's something...) Tind sa cred despre mine ca eu gandesc mult. Si ma refer la aceasta gandire ca la o analiza pe care mi-o fac mie insami... Strange... isn't it? Or... is this the way out from what I misunderstood once? Have no fucking idea. Viilenee ja hengitys höyryää ... frumoase versuri, din Kylmää poate chiar cantecul ce imi place cel mai mult in aceste momente. Maine ma duc la scoala, si va fi kylmää si tot va ninge... Lumeen... ei sateen... As vrea sa vad ochii verzi aprinsi in culoarea lor ce curge cateodata intr-un maro cald, as vrea sa ii vad, iar in fundal zapada alba si sclipitoare, insa nu atat de luminoasa ca lucirea verde a ochilor... Niciodata ca ea... Si parul sa atinga zapada, buclele sa fie inghetate, apoi sa se onduleze si mai mult si sa fie la fel de matasoase ca inainte de atingerea zapezii...
Lumi ja vihreät silmät...tekevät minut onnellinen.

Black Roses

Ajung iarasi la acelasi subiect. Se intampla multe, simultan si le fac fata cu greu... Macar de m-as putea abtine sa nu mai vorbesc cu mine asa ci doar in gand... Nu stiu cum sa povestesc totul. Are insemnatate fiecare lucru ce mi se intampla acum.

Roses are black roses for you today...

Tind sa cred ca in orice prietenie exista un pic de atractie fizica... Si sincera sa fiu...aici este cazul? De as fi putut fi mai ametita... acum nu as fi retinut toate acestea si mi s-ar mai fi usurat munca aceasta grea... De ce ma tot gandesc la trandafiri, la el? Nu pot sa inteleg... Le dau prea multa insemnatate dar simt ca sunt importante si nu pot sa le las in voia sortii... Sau daca le las in voia sortii, ma intorc de unde am plecat, adica la aceste ganduri...

But once you had a red rose on your hands...

Roses are black roses for you today...

Tavan bleumarin

Odata cu lumina care anunta o zi incetosata, rece si ploioasa, m-am intins pe pat. Asternutul era cald. Sau poate mie mi s-a parut. Cateodata inflacararea cu care unele sentimente ma cutremura, imi da senzatii ciudate (si nu ma refer la senzatiile NORMALE pe care orice om...le simte...ci unele cu totul de alta natura, mai mult psihica...in fine...you got the point) ... Sa lasam asta. Nu am dormit deloc. Am urmarit niste umbre efemere pe tavan. Tavanul, odata alb - in miezul zilei - acum era de un bleumarin intunecat, asemenea valurilor involburate ale oceanelor in prag de furtuna. Am stat, fara sa pot adormi caci imi veneau in minte chestii cu totul si cu totul straine de mine...Adica nu cunosc persoanele la care ma gandeam...Insa gandirea asta cu o asa de mare intensitate mi-a pricinuit timpul pierdut, in care nu am inchis deloc ochii. De asta acum, simt o usturime teribila si am ochii rosii, atat de rosii...parca ar fi scaldati in Bloody Mary. Ador Bloody Mary-ul. Insa nu am totul necesar sa mi-l pregatesc. Maine probabil voi fugi pana la vreun bar... Dar nu asta era important. Intr-adevar lucrurile cu baiatul si fata (persoane inca necunoscute pentru mine) nu sunt chiar neinsemnate... Dar gandurile mele, pe langa aceste doua carari...a mai plecat pe o a treia. Nu stiu cum sa descriu asta. In orice caz, ma vedeam in patul rece sau cald... Nu am sa il intreb cum a fost asternutul... Am sa ma tot gandesc la asta, sa imi fac posibilele scenarii... Un impuls: adresa si plecam ca o sageata catre tinta. Dar acum sa lasam astea... Sa lasam totul... E totul consumat... Sau poate ca nu si plec iarasi catre un pesimism pe care am inceput sa il detest pe de-a-ntregul. Da. Are insemnatate totul. Mai mult sau mai putin. Mai mult acel pat... Cu raceala sau caldura lui... Acel pat in care statea intins pe o parte iar eu il luam in brate, ii atingeam mainile alb-roze. Da. Despre asta tot vreau sa vorbesc si nu stiu cum sa vorbesc. E vorba despre simtire. Si nici macar prin pictura, scris nu se reda ce simti, nici printr-un cantec...Poate mai multe melodii adunate... Insa nici acestea nu ofera o imagine in detaliu a unui sentiment. Ce as putea spune? Era un sentiment minunat, beatitudine cred si chiar m-a impresionat acest simtamant, intr-adevar nu am fost mai impresionata de ceva legat de mine pana acum asa de mult ca in prezent. Dar nu doar beatitudinea putea "fotografia" sentimentul ci o multime de alte mici sau mari emotii... Asadar...si acum ma uit catre tavanul tot bleumarin caci s-a innoptat ca si in dimineata care a trecut...plina de clipe...unele contradictorii...clipe, momente deosebite.

Involburat

Ceata acopera totul intr-un val cenusiu. Cerul pare albastru, insa este strabatut de nori sangepi. Se inalta involburata spre zarile indepartate, se coboara catre pamantul inghetat dar umed. Tot valul de negura capata o alura innourata. Intreaga priveliste pare o fotografie, pare o imagine reprodusa dupa romanele rusilor.

Vreau un cer rosu in locul acestuia, insa simtamantele imi cer sa las cuvintele asa cum sunt, sa nu le interpretez, fie in prea bine, fie in prea rau. Cerul merita acest albastru tulburat de cenusiul cutremurator. Si voi lua ca atare ceea ce simt, fara nici un fel de jena, fara pic de mandrie care nu isi are locul, fara opinii inopiante, fara sens.

Si da, acum voi adormi, si voi visa ceea ce mijeste inauntrul ideilor mele. Nu trebuie luate in considerare cele mai de sus, ca fiind prea emotionale, caci sunt doar niste descrieri oarecare, la modul cuvenit, adica artistic. Inchei noaptea aici. Intr-adevar nu am sa scap de imaginea lui, nu am sa scap de ultimile vorbe ale lui.

Aurinko?

Parca incepe sa se lumineze. A fost o noapte lunga, insa nu chiar atat de lunga pe cat ma asteptam sa fie. Cand te bucuri de orice artificiu si cand te simti "intr-o stare de beatitudine" (citandu-l pe Mircea Eliade) intotdeauna trece repede timpul. Nu as putea spune beatitudine ci o farama de fericire, risipita asa, la intamplare, aleator prin colturile sentimentelor si ale buzelor. Printre plopii din apropiere o urma de cer senin...o urma de albastru pur si rece se strecoara subtil... Oare va fi soare? Astept soarele sa rasara. Insa acum... Un alt soare... Eram mai demult...nu tin minte cu exactitate...altii ar spune ca au avut o revelatie, insa eu nu cred in astfel de lucruri (decat in conditii cu totul si cu totul dubioase in realitate) si deci as putea sa afirm ca...am avut parte de o experienta cat de cat bizara. Nu voi spune intreaga poveste...caci porneste de la incipitul lui octombrie...daca nu finele lui septembrie...Voi vorbi numai despre soare... Eram la scoala. Soarele batea asa cu putere cum ar fi batut acum si ascultam un cantec la scoala. Parca imi amintesc, era undeva in noiembrie la sfarsit... Ascultand cantecul, cu stropi de voiciune in versuri si ritm, soarele incepuse sa straluceasca chiar, desi era cam frig... Urmaream totul de la etajul unu. Vedeam fiecare miscare a celor care intrau in curtea liceului. Nu ma asteptam. Tocmai ma intorsesem cu spatele la fereastra. Vroiam sa le spun tuturor, caci trebuia mai pe urma sa mergem la ore... ca afara este un soare orbitor insa nu este de ajuns stralucitor. Mai trebuia scanteia... Mai trebuia un soare care luceste zilnic puternic, plin de viata. Insa m-a oprit din ceea ce vroiam sa spun, o raza a sa ce se reflecta intr-un tablou si neaparat nu era o raza directa ci la randul ei reflectata in geamul vreunei case vis-a-vis de liceu. Am ramas cu acele cuvinte nerostite insa, in clipa cand m-am intors, am vazut o silueta ce imi sare in ochi ori de cate ori am ocazia sa o zaresc. Buclele erau de aceasta data de-un saten inchis. Soarele din cer se reflecta cu insufletirea cuvenita in aceste suvite blonde si castanii ale lui.

M-am inselat...Afara nu se lumineaza. Poate nici nu va fi soare in ziua care inca nu vrea sa isi deschida zborul...

Intuneric

E intuneric afara. Este ora 5:00 dimineata. Inca negru afara. Si nu adorm. Nu pot. Ma gandesc la romanul meu, si astfel mintea imi zboara spre Finlanda. Este aiurea sa nu poti sa te culci, sa nu poti sa te duci pana in pat, sa nu poti sa visezi (inca) ceea ce vrei... Dar Finlanda...Finlanda o port cu mine, pretutindeni. Nu stiu daca mai vreau sa plec de pe pamanturile sale atunci cand o voi vizita. Iar aceasta vizita, ca si celelalte lucruri care au decurs excelent...va fi neprevazuta.

Inca e negru cerul. Nu sunt stele, nu sunt nori. Un negru nesfarsit...Insa ceata pare ca s-a mai domolit.

Some black roses on the floor...

But once you had a red rose on your hands
And spread its seeds away while hoping they blossom red
Sound and safe from that tained soul of yours

Nu se lumineaza. Inca nu. Astept lumina, poate atunci voi adormi...in gand nu cu iluzii ci cu vise...vise ce se vor grava in petalele unui trandafir rosu sau negru. Astept sa primesc, nu ca fiind o surpriza ci din rugamintea mea...un trandafir, un trandafir sangeriu...Astept. Acum...mintea mea este intr-adevar prinsa intre contradictii tot mai mari...vreau Intuneric. Sa stau sa ma gandesc, la el...si la some black roses on the floor.

Patul rece sau cald

Mai bine as spune acum, ca sunt beata. Ceea ce urmeaza depaseste limita gandirii mele. Am un mic "discurs", palpitant, cu multe cuvinte "pompoase", "siropoase"...cum obisnuiti voi sa spuneti... Dar mai intai, folosesc acest cuvant, "pompos" pentru ca "ma petite aubergine", care a alergat 7 km pe bicicleta de interior, a folosit in dimineata aceasta, cuvantul respectiv. Cand mi se pune pata pe un cuvant, il folosesc de cate ori as avea nevoie de un sinonim al sau. Sa lasam asta...Prea multe explicatii, informatii suplimentare, inutile. Deci revenim. In dimineata aceasta. 1.1.10. Fix asa scrie pe telefonul meu. Este ora 4:12 cand scriu acum... S-a dus la culcare de cred ca exact 2 ore. Da. De 2 ore tot pierd timpul si somnul ala nenorocit nu mai vine, ceea ce ma irita. Am ramas si fara alcool ceea ce agraveaza situatia. Sa ma concentrez pe subiect. Intotdeauna cand vreau sa scriu ceva anume, sfarsesc prin a bate campii cu chestii redundante...Sa incep deci...Dar nu vreau ceva planuit, nu mai vreau lucruri planuite, caci toate s-au dus dracului pe apa sambetei. De cand am ramas asa, irosind timpul...fara macar a-mi continua..."operele", numai ascultand muzica...ma umplu de o plictiseala teribila. Vreau sa gasesc o melodie. Vreau sa gasesc un cantec despre trandafiri. Da, nu chiar prea de dragoste, asa un pic, dar cu trandafiri. Intai sa caut in cantecele mele, am nevoie de minute de gothic metal, dupa melodia All Over The World, No Strings Attached (acestea ne plac amandurora), vreau sa gasesc una gothic metal, chiar daca nu prea asculta, poate chiar am sa i-o recomand. So, let's see. One moment please. O sa caut dupa, iau o pauza de lapte. Vad ca o fac acum inadins si caut sa imi prelungesc aceasta stare...Ei, asta e acum. Fulga, here I come! So, I'm back. The milk is hot... Sa revenim. Da, chiar acum mi-a venit in minte Lauri Ylonen (o cu trema) si mi-am adus aminte de trupa lui, The Rasmus cu melodia Ten Black Roses. Da, aveam nevoie de astfel de versuri. Am sa scriu cateva din ele mai jos dar nu inainte sa mentionez despre faptul ca lui ii place The Rasmus.

When you're sad and no one knows it
I'll send you black roses"

Exactly what I needed. Asadar...tot ma gandesc acum la trandafiri si la el. Aceste ganduri combinate, impletite, imi aduc aminte de patul rece sau cald, caci nu stiu cum este, cum a fost, inainte sa se intinda in el. "Usa e deschisa". Da. Stiu ca sunt glume, insa sentimentele mele nu stiu acest lucru si nu ca se macina, nici vorba, ci doar tresar. Da, sentimentele mele traiesc emotii deosebite. Eu nu simt emotiile astea asa, nu le traiesc cu intensitatea cu care sentimentele mele le adauga freneziei lor. Insa mintea imi cam joaca feste. Da, tipul se ametise, vin, sampanie... Insa, "Usa e deschisa"...daca...nu conteaza. Nu conteaza asa, conteaza amintirea acestui timp, inflacararea cu care am izbucnit in ras, ochii verzi care tot staruie in mintea mea. Laptele, nu stiu de ce dar ma invioreaza si mai tare...Eu cand mai adorm? AM O POFTA NEBUNA IN A-L VISA. Ma poti crede...?Eu nu vreau sa cred asa ceva...cred ca tequila aceea isi tot face efectul, caci si durerea de cap e tot mai mare...de acolo ideea cu laptele. Oricum am sa ma culc la un moment dat...Am sa adorm si indiferent ce as visa, oricum am sa ma gandesc la "Usa e deschisa", la buclele castanii si suvitele de-un blond inchis, la ochii verzi, la mainile reci, din ziua aceea...si la patul rece sau cald in care probabil acum doarme, si unde, cu gandurile nicidecum efemere, cu iluzia unui trup cald, nud...as fi acolo...acolo unde as adormi indata, in patul rece sau cald.

Dupa Revelion 2010

Simt ca a trecut revelionul. Fizic ma refer. Nu mai simt nici pic de alcool, si ce mult as vrea sa mai am. Am terminat tequila, el s-a dus la culcare, de muuult timp. Dar acum, asta e. N-am decat sa stau aci, in fata monitorului si sa mai scriu, aici pe blog, pe un hi5, nuvela mea...care e cam povestire...ma rog ce o fi, nici nu-mi pasa decat sa scriu, si romanul meu. Insa deocamdata nu am inspiratia necesara pentru acestea, poate doar pentru blog, ca na, doar scriu ce gandesc. Intr-adevar, mai ascund pe alocuri din tot de gandesc. Defapt, mult mai mult. E ceata afara. A invaluit stalpul de iluminat si camera e prea intunecata acum. Insa e mai bine asa. Sper sa imi fie somn in curand. Nu, nu mai vreau sa imi bat recordul de adormit peste ora 7:30 si sa adorm cat pot de repede. E cel mai plictisitor timp de dupa Revelion. Adica, ce a fost mai palpitant s-a evaporat de ceva ore. Mai mult de cand s-a dus in patul rece sau cald al sau, el. Imi place sa scriu asa, intr-o parte dar stai sa nu vorbim astfel, sa folosim termenii moderni pe care ii cam displac in asemenea situatii (scrisul chiar si pe un blog), imi place sa scriu cu font italic despre acest coleg. Nu stiu ce ma impinge la asta, insa daca asa consider ca apare mai bine, desi nu trebuie neaparat sa subliniez acest lucru, daca asa doresc eu sa fie, asa si trebuie. Fac ce ma taie capul. Consecinte? Ce consecinte ar putea fi sa scriu despre acest tip, cu font italic, ca si cum l-as scoate in evidenta? Pentru mine iese deja din sfera normalului obisnuit (ma refer la impresionism... da, exact ca si curentul literar...)... Sa ma exprim altfel, chiar daca o sa sune mai artistic (asa cum imi place mie). Tipul acesta nu iese din sfera impresionismului, si in momentul de fata, si nu numai, in prezentul care ne inconjoara, as putea spune ca este singurul om care ma impresioneaza. Si nu, nu o sa devin melancolica, emotiva, romantica (nici gand) ci doar imi exprim niste idei ca tot omul ce doreste sa spuna ce simte, mai mult sau mai putin pompos. Oricum, se ia in deradere astazi orice manifestare a unui tip de impresionism, asa ca mai bine o sa va prezint toate acestea prin prisma ironiei. Ei bine, el ma impresioneaza pentru ca este un ZEU (asa cum se "auto numeste"), pentru ca este na, plin de mandrie, ii place sa se laude, in gluma si ironic. Ii plac glumele, sadismul, ironia maxima si adora "bulangismele". Minunat nu? Si da, de ce nu as fi impresionata, sa zicem, chiar de un...prim tip pe care il cunosc de un asa de putin timp...care se poarta firesc, natural, fara a vrea sa impresioneze, fara a dori atentie. De ce nu as fi impresionata de un om NORMAL? Ar trebui sa ma intereseze o povestioara stupida, nascocita cine stie din ce ungher retard al mintii, al unui tip/a mai multor tipi, lipsit/lipsiti de personalitate? Ma dezgusta aceste persoane, cele din urma. Dar...acum ce fac? De la un Revelion...tot ma indrept catre aceasta parte. Si de ce nu? La urma urmei...pe cand eu eram dezamagita complet de prieteni, ma gandeam ce face el. Da, asta imi ocupa timpul, printre alcool si folk metal-ul care suna EPIC. Si ce daca? Raportam actiunile, timpul, plictiseala, la ceea ce credeam ca face el. Insa, era singur...Stand acasa, cu vin si sampanie. Acum mi se infatiseaza camera, cu patul rece sau cald, cu el stand in pat. Frumos gand, ar fi un vis nemaipomenit pentru noapte asta. Macar de as putea sa dorm.