Norvegianul

Probabil aceasta (fiindca ma si port asa) va fi ultima mea postare aici. Nu s-a terminat monologul meu ci tot continui sa mi-l adresez, insa nu mai doresc sa scriu nimic aici. Nu mai vreau acest lucru din simplul fapt ca momentan (si probabil pe o perioada mai lunga de timp) am sa ma redresez, incercand sa aflu ce simt, pentru cine simt si mai presus de toate, sa rememorez Trecutul.
Am scris din roman. Am scris atat cat trebuie. Este partea plictisitoare. Adevaratul roman, in toata splendoarea sa, se va desfasura de acum inainte. Insa, partea aceasta pe care o voi scrie, va si cea mai frumoasa si cea mai fictiva.
Am pierdut multe in ultimul timp. Mi-am pierdut profesoara de romana pe care am indragit-o din prima clipa, pana acum si de-aici inainte si am pierdut singurul lucru de care ma agatasem. Mi-am pierdut acea bara de care ma sprijineam, am pierdut tot ce cladisem, din simplul fapt ca mi-a fost luat. Mi-a fost furat deloc cu delicatete, ci parca mi-a fost furat cu o ura desavarsita si neimpartasita. Acum ma gandesc... Nici nu stie ca exist. Nici nu stie cat dispret pot sa arunc asupra ei, si concomitent, cata multumire pot sa ii aduc. Sunt coplesita de sentimentul acesta de datorie pe care il simt fata de ea. Ea a fost cea care mi-a aratat ce simt, ce incepeam sa simt. Ea mi-a deschis ochii dar in fata unui fapt implinit. Nu regret nimic. Ar fi cel mai patetic lucru si cel mai jalnic...Sa regret ceea ce pretuiesc cel mai mult: prilejul de a demonstra ca exista un Destin. Din prima clipa... atunci... in lumina alba si orbitoare a becurilor din sala, atunci cand avea parul legat in coada la spate si juca volei...ATUNCI cand i-am zarit flacara verde a ochilor. A fost intaiul moment in care am realizat ce se ascunde in inima cuvantului "Destin". Am incercat sa privesc asemenea unui pictor, am incercat sa ilustrez Viata asemenea unui mare scriitor si mai mult decat atat am incercat sa redau totul, asemenea unui muzician. Insa, nu a mers. In cele din urma, am reusit sa ma pacalesc pe mine si sa ii mint pe toti. Dar nu am putut minti ceva anume: Destinul. El m-a ghidat pana aici. De acum depinde de mine. Nu e forta comprehensibila ci este forta mistica, o forta mistica in care am ales in cele din urma sa cred, aruncand tot altceva, debarasandu-ma de restul lucrurilor. Am pierdut in cele din urma, si snurul. L-am pierdut, pentru ca, vreau sa o cred sau nu, o accept sau nu, o inteleg sau nu, TE-AM PIERDUT. Si nu ma tem de nimic, nici nu imi pun sperante, nici nu imi imaginez. Ma incred doar, orbeste ca si mai inainte cand abia ne cunoscusem, ma incred in Destin, pentru ca presimtirea aceasta pe care o am acum - ca multe altele - nu este decat o presimtire... Simt ca exista Destin, simt ca Romanul are un tel. Ma incred in spusele mele, ma incred in "Noptile din Trondheim", ma incred in fata irealului actual, si ma inclin apoteotic in fata deziluziei, lasand-o sa se duca pe apa sambetei, primind ratiunea. Desavarsita ratiune.
Acum citesc "Domnisoara Christina", "Cimitirul Buna-Vestire", sfarsitul din "Zorii Rebeliunii", recitesc "Noaptea de Sanziene" si romanul lui DRP, "F".
Inchei, nu inainte de a spune ca vreau, imi doresc cu frenezie sa il reintalnesc pe acel om din statia lui 20. Cat despre L.M., in zilele acestea este, poate - in afara de mine - , singurul om in care ma pot increde, fara sa devin de o naivitate stupida.
Nu s-a incheiat nimic... Intocmai... abia incepe... Si, in sacru si profan, Otilia Barbu este indragostita (nebuneste pe moment, apoi sentimentul fiind de-un calm fictiv) de SEBASTIAN DEMETERU, cu palaria neagra si parul castaniu si ondulat, ochelarii negri si ochii de-un verde linistitor si bland, indiferent, egoist, netrecut prin lucrurile grele, sentimental mai deloc, intotdeauna cu caracterul brazdat de nerusinare si candoare, de farmec si luciditate, de o boare inceata de ingratitudine, insa mai mereu acelasi om plictisit si rareori surprinzator, un ateu in toata splendoarea, iubitor de Black Metal norvegian, care reuseste sa te faca sa ii vezi defectele iremediabile, sa nu zaresti nicidecum grozavia, sa te increzi in el si sa ii descoperi viata simpla si linistita, care te umple de o beatitudine călină.