Kylmät kädet

Era frig in ziua aceea. Nu tin minte cu exactitate daca era marti sau miercuri. Poate era chiar sfarsit de saptamana. Obrajii, de obicei brazdati de un trandafiriu limpede, acum erau aprinsi; o culoare rosiatica ii cuprindea fata. Frigul il imbujorase in doar cateva minute, atat cat i-a luat sa coboare din tramvai si sa intre in liceu. Cand l-am vazut, mi-a zambit, si i-am zambit si eu. Ochii ni s-au luminat parca... Verdele ce stralucea in adancul ochilor lui devenea mai strident pe masura ce incepea sa si rada. Am izbucnit in cateva clipe, amandoi, intr-un ras penibil. Am doborat linistea monumentala ce ne acaparase, si i-am vorbit.
"Buna." Ochii mi se umpleau de sclipiri ciudate, iar eu ma imbatam de un sentiment parca de fericire. Imi raspunde cu acelasi cuvant si ne continuam drumul.
A fost un moment frumos. Pe scarile intunecoase ale liceului se intamplase. Nu am sa uit prea curand ochii sai verzi. In ziua aceea, i-am atins mainile. Evident, din greseala. Degetele ii erau frumoase, subtiri si lungi. Cand i-am atins mana stanga, alb-roze, o raceala mi-a cutremurat tot corpul. Avea mainile reci, inghetate aproape. Insa nu am zis nimic, nu i-am transmis nici o ironie, nu i-am spus nici un cuvant macar. Am fost tacuta toata ziua aceea si cu un sentiment de implinire. Se intampla in prietenii si astfel de lucruri. Tind sa cred ca prietenia asta este un lucru bun, minunat. Am invatat multe din ea. Prima oara cand l-am vazut dupa acea zi, nu i-am mai atins mainile, insa parul da. Parul lui lung, matasos, fin si moale. Buclele lui castanii, pe alocuri de-un blond inchis, sunt molatece si pare diferit de ceilalti prin felul cum arata. Fata neteda, trandafirie, si acest par saten inchis, e ceea ce m-a facut sa il visez intr-o seara. Iar acest vis, este ceea ce am ilustrat mai sus: raceala mainilor sale. Insa toate aceste vise in care este infatisat el, revin nu chiar noapte de noapte, insa tot perpetueaza in decursul unei saptamani. Nici nu tin minte cand l-am vazut prima oara. Nu stiu ziua, nici luna nu mi-o amintesc. In orice caz, era toamna. Poate septembrie sau octombrie. Pot sa spun ca prima data, ceea ce mi-a placut la el, au fost suvitele de par, ondulate. Mai tarziu i-am vazut si fata, fata pe care o mai zarisem undeva, insa totul e vag... Am inceput sa scriu un roman. Initial incepusem un altul, insa actiunea si felul cum descriam personajele nu imi convenea. Astfel, am aruncat acele notite vechi, si am inceput romanul la care lucrez si astazi. Nu este mult de atunci. Vreo doua luni sa zicem. Nici ziua aceasta nu o stiu cu exactitate. Tind sa cred insa, ca lucrurile acestea de care nu iti aduci aminte, acestea sunt cele mai bune. Asadar, nici nu ma voi obosi sa caut intre amintiri acele clipe in care probabil am rostit o data la care se intampla lucrul respectiv. Deci, romanul meu cuprinde o prietenie de genul acesta. Poate de aceea cred ca este o opera care imi va placea pana la sfarsit, pana o voi finaliza. Am vorbit destul, poate chiar prea mult despre romanul meu. Voi incheia aici, o poveste, un vis, o intamplare, "Mainile reci".